George DimitriuGeorge Dimitriu
04.10.2023

Explorând Delta Dunării (II)

Uzlina

În următoarea zi am pornit la drum de dimineaţă, în ciuda faptului că patronul pensiunii se cam împotrivise – aflase că va fi vreme rea. Ne luptaserăm întâi c-un mic dejun copios, care inclusese un bol cu icre de crap şi unul cu ceapă tăiată mărunt. Nori cenuşii tapau cerul, însă nu ploua. Atunci când faţa cărnoasă şi roşie a lui nea Florin şi-a făcut apariţia, i-am oferit sticla de pălincă începută deunăzi. Lipoveanul, la rândul său, ne-a pregătit un circuit generos. De data asta ne-am îmbrăcat gros, ş’am pornit tot singuri şi tot pe Canalul Satului, remarcând jungla muştar – verde-crud de pe margini, ce se reflecta color în apa lucioasă. Pe malul drept, sălciile făceau, una după alta, plecăciuni în faţa noastră. Am ieşit rapid în Canalul Lipoveni, admirând malurile verzi, înalte, chele. Ne-am ciocnit dup’un timp cu Canalul Dunavăţ şi am cotit la stânga.

Dacă pân’ atunci drumul fusese comun cu cel din seara precedentă, din acel moment intram pe-un tărâm virgin. Autostrada verde-muştar a Dunavăţului lungă, lată, dreaptă, dură, mată, mărginită de ziduri formate din sălcii cu aceeaşi înălţime, părea un desen în perspectivă. Ici-colo pâlcuri de stuf scund, auriu, condimentau timide peisajul. Pe-alocuri, câte-o salcie încerca, temătoare, s-atingă apa cu crengile. Ceva mai încolo, pe-un mal, pâlcurile aurii de stuf s-au unit, trasând o dâră de foc în faţa peretelui verde de arbori, arbori care, parcă pentru a fi siguri că vor dăinui, îşi împrumutaseră culoarea apei. Sălciile au devenit apoi mai îndrăzneţe, trimiţându-şi crengile să se odihnească pe bulevardul acvatic, îngustându-l astfel. După vreo 10 minute petrecute pe acel canal am văzut un vaporaş ancorat, un hotel plutitor ş’un anunţ cu „Reduceţi viteza!”, aşa c-am înţeles că ajunseserăm aproape de Braţul Sfântu Gheorghe.

Apa se asorta cu cerul cenuşiu, aparent fără nori. Chiar la intersecţie veghea o construcţie frumoasă, al cărei cerdac îşi conducea treptele pân’ la apă. Dunărea, foarte lată, permitea unor arbori bogaţi, îmbrăcaţi cu diverse nuanţe de verde, să-i străjuiască malurile. Cu toate că fluviul era impunător, câteva sălcii îndrăzneau să stea ‘ntr-o rână pe el – ba chiar ceva mai încolo, unele intraseră cu tupeu în apă, ca şi cum ar fi vrut să-i afle reacţia. Frecventele sinuozităţi ale bătrânului fluviu fuseseră unite de comunişti prin canale, ceea ce dusese la colmatarea acestuia, se plângea nea Florin. Ne-am apropiat de malul drept, iar sălcii verzi, intercalate cu altele de culoarea muştarului, ne-au primit plângând şi făcând reverenţe. Luciul apei devenise verde-muştar atunci când ne-am intersectat cu o barcă amărâtă de pescari, pescari care-i înveliseră motorul înfrigurat c-o pătură. Un grup de pescăruşi ne însoţea, în timp ce noi ne încrucişam cu alte bărci pescăreşti. Toţi pescarii se înfofoliseră, căci curenţii de aer stârniţi păreau glaciali şi te pătrundeau pân’ la oase. Străbăteam cu viteză apa netedă, lucioasă, ca un patinoar, iar pe malul opus am zărit câteva ambarcaţiuni şi hoteluri plutitoare. Un pescar, glazurat cu o căciulă model rusesc, ne-a făcut cu mâna în timp ce şalupa-i dansa pe valuri, iar nea Florin ne-a prezentat fosta vilă a lui Ceauşescu, ascunsă după superbe sălcii plângătoare şi ridicată după gonirea localnicilor şi demolarea satului Uzlina. Pe malul celălalt, sălciile se reflectau deformat în apa Dunării, ca într-un tablou pictat cu degetul de-un copil.

După o călătorie de peste 20 de minute am ajuns la Complexul Uzlina, aciuat într-o zonă de pensiuni şi case de vacanţă, ş’am intrat pe canalul cu acelaşi nume, ce purta o apă verzuie. Puzderie de construcţii, unele neterminate, se înşirau precum mărgelele pe malul canalului, dându-ţi impresia că eşti într-o staţiune. Dotate cu foişoare şi cu debarcadere, alimentate cu energie electrică printr-un cablu tras pe sub fluviu, fuseseră dispuse într-un cadru natural feeric, ferit de agitaţia de pe Dunăre. Unele arătau superb, beneficiau de garduri din stuf şi de aer condiţionat. Câteva păstraseră culorile tradiţionale alb-albastru şi purtau impunătoare acoperişuri din stuf, ba ofereau chiar şi bănci, care se hodineau la malul apei. Mi-a plăcut în mod special o căsuţă cilindrică, în formă de butoi, probabil un dormitor pentru două persoane. O zonă întinsă şi totuşi în extindere, predominant verde, minunată! Într-un târziu, construcţiile au cedat locul unor îndrăzneţe sălcii stufoase, tolănite pe luciul smarald al apei. Ceva mai încolo, un buchet de sălcii verzi-muştar ieşeau din apă ca dintr-o glastră. În vecinătate, arbuşti tineri locuiau alături de venerabile sălcii în frumosul canal, odihnindu-şi reflexiile monocrome pe apa domoală a acestuia. Vegetaţia luxuriantă îţi dădea impresia de junglă – de altfel, copacii păreau că formează o pădure. O frumoasă egretă albă cocoţa un copac uscat, iar atunci când arborii s-au terminat am dat peste un observator pentru păsări, căţărat pe nişte trepte.

În scurt timp am intrat în Lacul Uzlina. Zeci de raţe ş’un scufundac se unduiau pe apa ce găzduia valuri nervoase, asortate cu cerul. Un pescăruş alb se împrietenise c-un ciot de copac, tot solitar, ce ieşise îndrăzneț din lac. Se vede treaba ca n-aveau o prietenie trainică, căci la apariţia noastră l-a părăsit. Un şir de stuf scund răsărea din apa cenuşie, desenându-i parcă o barbă ţepoasă. După câteva minute am ajuns, printr-un foarte scurt însă plin de vegetaţie canal de legătură, în lacul vecin, Isac. Apa s-a schimbat imediat la faţă! Lacul, vecin cu un lan de stuf, se lăsase stăpânit de pescăruşi. Ieşind din imensul luciu de apă am ajuns în Canalul Isac, flancat pe maluri de sălcii stufoase, ce se sprijineau de apa verde-crudă. O căsuţă odârlită se odihnea p’un pat din pari, în spatele unei venerabile sălcii. Canalul găzduia apă creaţă, în care arborii se reflectau sticlos. Ne-am oprit pentru câteva momente în acel loc mirific ş’am ascultat şoptitul ascuţit dar minunat al păsărelelor. Dup’un timp am dat peste o altă căsuţă, ceva mai răsărită, iar copacii au pătruns curajos în apă.

Am pătruns apoi în Canalul Litcov, mărginit de sălcii vernil, înclinate, răsărite din apă, ce-şi sprijineau ramurile obosite pe lichidul cuminte. Senzaţia de junglă a revenit, iar la un moment dat am trecut pe lângă doi pescăruşi ce pluteau în preajma unui mal. Nea Florin a oprit ş’a întors şalupa, îndreptându-se către ei. După ce şi-au luat tălpăşiţa, am descoperit în apa canalului un crap mort ş’am înţeles că pescăruşii se pregăteau să dejuneze. Ne-am continuat drumul pe canalul p’ale cărui maluri puteai întâlni toate nuanţele de verde, ba chiar şi un observator pentru păsări. Acesta, împreună cu arborii ce-l împrejmuiau, se oglindea tremurat în apa creaţă. Nori cenuşii s-au apropiat deodat’ ameninţător, iar luciul apei părea c-a ‘ngheţat de teamă. Mirobolantul buchet de sălcii pletoase de pe-un mal a profitat de moment pentru a se admira-n oglindă. Un tablou uluitor, ireal, de-o simetrie perfectă!

Dup’un timp peisajul s-a schimbat: arborii s-au rărit, malurile devenind tărâmuri ale stufului. Totuşi, o combinaţie dintre verdele a doi arbori şi stuful maroniu, reflectată tremurat în apa canalului, a creat un nou peisaj de tablou. Am trecut pe lângă un alt observator, căţărat parcă în mijlocul unui copac înconjurat de iarbă verde-crudă, şi ne-am vărsat în largul Canal Crişan. Primul contact vizual l-am avut c-o mică platformă-bac care părea că-ntregeşte o şosea şi cu malurile tapate cu arbori venerabili, ce răsăreau din apă. Ulterior, pe maluri şi-au făcut apariţia şi vacile. Apa, cenuşie, se unduia fără ‘ncetare, parcă temându-se de urmele de civilizaţie care-şi făceau tot mai mult simţită prezenţa: o barcă răsturnată şi învelită-n boarfe (probabil transformată în locuinţă), gunoaie. Straturi pufoase de nori alburii coborau spre apă, ca şi cum ar fi vrut să strivească ruinele hidoase ce se zăreau – ajunseserăm la Grindul Caraorman.

Grindul Caraorman

Ruinele hidoase s-apropiau şi-n curând le-am putut vedea mai bine: nişte schelete betonate, urmele unei fabrici pe care voia s-o construiască dictatorul. Lângă ele se odihnea un mănunchi de blocuri neterminate, cenuşii, cu acoperişurile distruse de furia vânturilor, blocuri care urmau să-i cazeze pe muncitori. Ceva mai în spate se zărea satul Caraorman. Cerul se lăsase tapat cu nori grei, cenuşii, ce păreau gata să se prăvale peste apa neagră ca smoala. Am acostat la un debarcader modernizat, în vecinătatea căruia locuia un ponton jerpelit, pe care-şi făceau veacul două scaune venerabile, cam bolnave.

În „portul” din care pleca o alee lată, pietruită, exista o gheretă pe care scria cu litere uriaşe WC, iar în vecinătatea ei o zonă verde ce găzduia ochiuri de apă şi tufişuri minione. În acel loc, plin de construcţii abandonate, ieşeau în evidenţă doar stâlpii de electricitate ş’un pilon impetuos, împopoţonat cu antene GSM. Nea Florin ni l-a prezentat pe Victor, un lipovean ce deţinea o maşină de teren cu benă, adaptată pentru transportul turiştilor. Bărbatul, slab, îmbrăcat c-o bluză albastră de trening şi cu nişte pantaloni negri, avea capul acoperit c-un fes de-aceeaşi culoare. Faţa smeadă, brăzdată de cute, purta sprâncene ridicate ş’un nas pronunţat sub care se odihnea o mustaţă „pe oală”.

După ce ne-am ocupat locurile în benă am pornit spre Pădurea Caraorman pe aleea pietruită, lată cât jeep-ul, care la intrarea-n sat, chiar în dreptul unei terase-bodegă, s-a transformat în uliţă acoperită cu pământ şi nisip. S-au lăsat remarcate case frumoase, acoperite cu stuf, străzi denumite numeric, ca la Sulina, garduri ce stăteau să pice, pompe de apă, ba chiar şi o ambulanţă. Biserica, specific lipovenească, avea cupolele învelite-n tablă. Din uliţa principală (Str. a I-a), oarecum netedă, am intrat pe-o alta, pe care aveai posibilitatea de a rula doar cu o maşină de teren. Într-o curte se hodineau două camioane cu benele adaptate, de asemenea, pentru transportul turiştilor. Ieşiţi din sat, ne-am trezit într-un deşert presărat cu iarbă timidă. Roţile jeep-ului se potriveau perfect celor două şanţuri adânci, paralele, ce conduceau spre pădure. Ici-colo, tufişuri minione ori copăcei rahitici, uscaţi, glazurau deşertul. Norii de vată cenuşie contrastau cu verdele-închis presărat prin deşert şi cu cremul nisipului. Drumul era dificil, ba chiar uneori ne întrebaserăm dacă jeep-ul nu s-ar putea răsturna. În 5 minute am ajuns la o gheretă modernă, cu acoperiş stufos, impunător, ce veghea o pereche de porţi metalice. Nea Victor le-a deschis dezlegând sfoara corespunzătoare ş’am început un tur privat prin Pădurea Întunecată, împrejmuită c-un gard „milionar în euro”, lung de 13 km.

Primii arbori, subţiri, fără frunze, şi-au făcut repede apariţia. Pe marginea drumului, câţiva arbuşti verzi decoraţi cu flori albe, asaltaţi de pâlcuri mari de iarbă uscată, încercau să ia faţa unor semeţi plopi canadieni – specie adusă prin anii ‘70, nespecifică pădurii declarată abia în anii ‘90 Arie Strict Protejată. De altfel, în pădure puteau fi remarcaţi foarte multi arbuşti şi tot atât de multe desişuri. Doi iepuri sălbatici au ţâşnit de lâng’ un copac, fiecare alegând, evident, altă direcţie. După o zonă deşertică, vegetaţia a început să se mai dezmorţească – deja un covor de iarbă ne însoţea pretutindeni. Doi fazani au ieşit de te miri unde şi ne-au tăiat calea, pentru a dispărea apoi, panicaţi. Poate că erau urmaşii celor aduşi de vânătorii comunişti. Se vede treaba că nu mai fusese nimeni de ceva timp pe-acolo, căci animalele se lepădaseră de precauţia obişnuită.

Drumul şerpuia pe sub crengile arborilor şi arbuştilor abia înverziţi, ce păreau că-şi dau mâna. Un grup de plopi, drepţi ca nişte soldaţi, aşteptau trecerea noastră. A urmat iarăşi o zonă deşertică, iar maşina s-a chinuit prin şanţurile de nisip, denivelate. De altfel dunele, mai îndrăzneţe acolo ca niciunde, întrerupeau deseori pădurea situată pe limba de pământ care, acum 8000 de ani, avusese curajul să iniţieze procesul de formare a Deltei Dunării. Practic zonele cu pădure şi cele deşertice alternau. Am reintrat în pădurea cu iarbă ‘naltă şi arbuşti parcă ninşi, vegheaţi de-un grup de plopi canadieni parazitaţi de „sfere” de vâsc ce păreau negi uriaşi. Predispuşi la atacul vâscului, aceștia răspândiseră prin toată pădurea acest parazit care omoară copacii.

După ce-am trecut în revistă un crâng de-un verde voios şi un grup de arbuşti decorat cu flori albe, a urmat o nouă zonă deşertică, cu dune încălţate cu iarbă odârlită. Un grup experimental de pini, verde-închis, stătea la taclale cu florile albe ale unor arbuşti, sub privirile oblăduitoare ale unui impunător plop canadian decorat c-o duzină de cuiburi de vâsc. Vesteau, în acelaşi timp, terminarea zonei deşertice. Ierburile înalte, semiuscate, s-au întors, la fel ca şi arboretul, acum încolăcit de liane. Pădurea cu nume turcesc, declarată monument al naturii, se îndesise, se îmbogăţise cu viţă-de-vie sălbatică, n-avea pic de verdeaţă, însă purta un covor de frunze uscate şi ne oferea o boltă pe sub care să trecem. Aveam în faţa ochilor o imagine săracă-n culori, însă bogată-n ramuri răsucite în toate direcţiile.

Cum peste jumătate din suprafaţa pădurii este inundabilă, am ajuns şi într-o astfel de zonă. Un pâlc des de stejari, arbuşti şi vegetaţie căţărătoare de tip mediteranean care conferea pădurii aspect subtropical, se reflectau fără cusur în apa limpede. De altfel, stejarul s-a adaptat uimitor zonei şi poate supravieţui în apă chiar şi 2-3 luni. O nouă zonă de dune, iar apoi minunatele flori albe ale unui păr sălbatic ne-au vestit un nou pâlc de pădure, străjuit de doi arbori înclinaţi, ce formau parcă un X. Frasini împăienjeniţi de liane, maturi, înclinaţi, alături de plopi tineri, drepţi, se lăsau, răbdători, încolăciţi de iedera cutezătoare, ce-i înverzea de jos până sus, creând o imagine ireală. Părea că din trupurile lor cresc, una lângă alta, mii de frunzuliţe verzi-închise. Dunele fade ce se zăreau ne-au trezit însă la realitate! Un alt pâlc de copaci – de data asta copiii vieţuiau laolaltă cu bătrânii, ce creau parcă un păienjeniş pe cer. Doi plopi canadieni văscuiţi păzeau dunele ce urmau. Apoi, însoţiţi de cântecul minunat al păsărelelor, ne-am lăsat uimiţi de-o duzină de plopi canadieni, plini cu sfere din vâsc – părea că cerul s-a umplut deodat’ de negi uriaşi. A urmat o lungă şi plăcută zonă de gazon, mărginită pe-alocuri de plopi canadieni văscuiţi şi de arbuşti verzi, presăraţi cu flori albe. Şi-au făcut apoi apariţia câțiva arbori cu crengi ondulate şi grotesc răsucite, ca-n poveştile de speriat copii. O nouă zonă aridă s-a lăsat urmată de-o pădurice aşezată pe-un covor verde-crud ce începea brusc, ca într-un desen colorat parţial. O ţesătură de crengi tinere, amestecate, acoperea văzduhul!

Deodată, maşina s-a oprit! Atunci când Victor a ‘nceput să ne prezinte pădurea ce găzduieşte 120 de stejari de peste 400 de ani, ba chiar şi unul mai bătrân de 800 de ani, mi s-a dovedit încă odat’ că nu haina-l face pe om. Pădurea Caraorman este mai deasă şi găzduiește mai mulţi „seculari” decât cea aflată la 40 km, Letea. Aceste păduri sunt singurele din lume în care stejarul creşte la altitudinea de 1,5 m. Ni s-a făcut cunoştinţă cu trei stejari de peste 600 de ani, înalţi de vreo 20 m. Adevărul e că ne-aşteptaserăm să fie mult mai groşi, însă Victor ne-a explicat, răbdător, că stratul de pământ fertil e subţire (puţin peste 1 m) şi de aceea rădăcinile se dezvoltă pe orizontală, ceea ce face ca arborii să aibă ritmul de creştere foarte lent. Ne-a mai spus lipoveanul că, asemenea berzei care-şi aruncă puii din cuib dacă anul e sărac, stejarul, neavând destui nutrienţi, nu suportă multe crengi. Aşa că le lasă pe cele de jos să moară, păstrându-le pe cele care ajung la Soare. Ramurile moarte nu pot fi strânse, aşa că presară pădurea care-i Arie Strict Protejată.

Crengile acelor bătrâni stejari, incredibil răsucite şi ondulate de vânt, alcătuiau parcă un păienjeniş iar scoarţa le era adânc brăzdată de trecerea secolelor. Cel de lângă drum, puţin înclinat, îşi prezenta semeţ cioturile, ca şi cum ar fi zis: „Iată de ce m-a năpădit iedera!”. În spatele lui, la câţiva paşi, locuia un al doilea venerabil, cu trunchiul noduros. Pierduse crengi groase, anii îl înclinaseră, şi accepta, resemnat, să fie cotropit de frunzuliţele verzi ale unei iedere. Pesemne mai păstra un licăr de speranţă, căci îşi trimisese câteva crengi spre cel de-al treilea, aflat la vreo 10 m, ca o ultimă încercare de-a cere ajutor. Acela, deşi lăsat niţel pe spate şi invalid, îi susţinea ramurile cu prietenie, chiar dacă era ‘ncercat de iederă şi parazitat de vâsc, vâsc care-l obliga să-şi tragă mereu sevă. Rămânea semeţ şi calm, aşteptând parcă trecerea veacurilor! În faţa stejarilor venerabili, arbuşti verzi şi tineri copaci observau totul cu atenţie, ca şi cum ar fi fost la şcoală.

La umbra bătrânilor arbori se adăposteau liane căţărătoare (împletituri de crengi înfăşurate-n jurul unei tulpini), o viţă-de-vie sălbatică lungă pân’ la cer (unde-şi ţinea frunzele), un păr sălbatic cu crenguţe firave şi flori albe, ş-un impunător plop argintiu. Peste drum, doi frasini fuseseră capturaţi de câteva ciuperci albe, rotunde, cu straturi paralele, ce păreau OZN-uri. Cât despre faună, Victor ne-a spus că, în afară de ce văzuserăm noi, mai existau căprioare, vreo duzină de cai rămaşi nealungaţi, dar mai ales şacali, înmulţiţi peste măsură ca urmare a dispariţiei lupilor.

Până la urmă ne-am rupt de acel loc ş’am continuat drumul printr-o nouă zonă deşertică, în care un fazan ne-a tăiat calea. Ne-am lăsat apoi întâmpinaţi de nişte arbuşti verzi, impertinenţi, păziţi însă cu străşnicie de-un pâlc de plopi negri. Ceva mai încolo, câţiva plopi argintii stăteau la taclale, comentând parcă bolta pe care o făcuseră vecinii lor frasini pentru a ne întâmpina. Păienjenişul de crengi ondulate, răsucite, înclinate, al acestora din urmă acoperea cerul – de-abia se mai auzea minunatul şoptit al păsărelelor. În mod clar, mult mai deasă şi mai bogată această pădure decât Letea! A urmat o zonă cu arbuşti şi copaci foarte tineri, răsfăţaţi de-un covor verde de iarbă. Politicoşi, se-nclinau pentru a mulţumi, formând fără să vrea o boltă. După o parte mai mult cheală, iar arbuşti, însoţiţi de plopi argintii şi de-un păr sălbatic. O nouă zonă deşertică, scurtă, iar apoi un pâlc de copaci înclinaţi – unul dintre ei se întindea deasupra drumului, paralel cu el. Nu departe, un grup de stejari făcea boltă. După o altă parte aridă, o pădurice de plopi! Indiferent că erau argintii sau negre, exemplarele tinere erau înclinate şi ‘nsoţite, pe marginea drumului, de arbuşti verzi. Dup’un pâlc de plopi argintii, drepţi ca nişte lumânări, a urmat o zonă deşertică iar apoi un mănunchi de plopi canadieni, care gemeau sub rotocoalele mari de vâsc.

Am pătruns apoi într-o zonă nisipoasă ş’am ajuns la Stejarul Îngenuncheat, un venerabil arbore de 400 de ani. Copac mândru dar inteligent, fusese atacat în tinereţe de-o furtună puternică, iar el îngenunchease pentru a-şi salva viaţa. Cele două crengi cu care se sprijinise de pământ prinseseră rădăcini, ceea ce le-a făcut să devină extrem de lungi. Stejarul, care conţine trei copaci într-unul singur, are o circumferinţă de 4 m şi este considerat cel mai frumos arbore din România. S-a lăsat fotografiat ziua dar şi noaptea, cu aparate foto sau cu drone. Odinioară, în faţa lui se odihnea o simplă masă, masă care i s-a părut mică şefului comunist de la Gorj, aflat la vânătoare. Împreună cu Primul Comunist din Tulcea, au pus oamenii la treabă. De-atunci, în faţa măreţului stejar sălăşluieşte o replică a Mesei Tăcerii, însoţită de scaunele aferente şi de-o fântână, fântână pe care se hodineşte o placă inscripţionată c-o poezie naivă. Ansamblul poartă numele de Fântâna Vânătorilor. Venerabilul adăposteşte o scorbură imensă, care-i dezvăluie goliciunea interioară. De altfel, toţi stejarii putrezesc pe interior, spunea Victor, însă nu-i deranjează – fotosinteza lor se face prin scoarţă, scoarţă care conţine majoritatea celulelor nervoase ale arborilor. De aceea, curăţarea scoarţei duce la uscarea unui copac! Mi-a plăcut Stejarul Îngenuncheat, cu nenumăratele lui crengi răsucite, ondulate, ce înnegurau cerul. Părea el însuşi o pădure!

De-acolo n-am putut continua, căci urmau zone inundate. Traseul de întoarcere a fost diferit în marea parte – un adevărat off-road, „navigând” mai mult printre dune crem, aride, pe sub cerul acoperit cu nori înnegriţi de supărare. După aproape două ore ne-am reîntâlnit cu nea Florin, care ne aştepta lângă şalupă.