Lavinia Elena Niculicea 
Eşti aici, la sfârşit de lacrimă
și început de noi.
Îmi desfaci nasturii
Fiecărui gând,
dezbrăcându-mă de mine,
mă contempli cu buzele
arse de aşteptare.
Mă guşti cu ochii,
din care a plâns neliniştea –
izvor de dor.
De pe genele necunoscutului
alunecă miracolul
de a te iubi repetat
nevăzut şi complicat,
articulată de emoţie.
Doar tu mă acorzi
cu predicatul clipei,
ne dăm întâlnire cu inima
la prezent.
Mă atingi cu rouă de cuvinte
să crească-n mine
sămânţa de vis –
un mâine,
pe care stă tolănit infinitul.
Îmi traversezi sufletul
fără semafor.
El are culoarea
apropierii noastre,
iar paşii tăi se aud în mine
ca un tropăit de viaţă,
ce-mi spune:
Mi-ai lipsit dintotdeauna!
Tăcerea mă strigă,
Îi aud vocalele
fugite de pe portativul dragostei,
să ne (în)cânte.
Acum tac,
să-ţi pot auzi ecoul…
Sursa foto: 2.bp.blogspot.com
