Literatura de azi 
Lirică, Marinei
Aici tremură cetina aspră de brad,
aici țipăt de buhă străbate…
Trăiești într-un codru vrăjit, neumblat,
de unde să pleci nu se poate.
Chiar de-şi scutură poala mălinul în vânt
şi sub ploi liliacul se cerne,
eu tot voi veni şi te-oi duce-n curând
în castelul cu harpe eterne.
De vecii vrăjitorii aievea n-au scos
cel tărâm ce te ține-amăgită,
şi tu crezi ca nu este nimic mai frumos
decât astă pădure vrăjită…
Chiar de n-o sclipi roua în zori pe frunziş
şi sta luna posacă pe zare,
eu tot voi veni să te duc pe furiş
într-un turn cu balcoane spre mare.
În ce zi, în ce clipă anume, nu ştiu,
șovăind vei porni înspre mine?…
În brațe te duc să te-ascund în pustiu,
unde urmele-ți pier şi nu-i nimeni.
Te răpesc, poate furtul îți este pe plac –
după atâta risipă de patimi,
se preschimbă, de vrei, şi coliba în rai
dacă altu-i stapân în palate.
Vladimir Vîsoțki
(sursa foto: toamna.totu.ro)
