Nicoleta-Călina PresurăNicoleta-Călina Presură
16.10.2015

Eu sunt un imn duios…

Scriu pentru cei ce plîng, iubesc și mult visează.”

Ștefan Petică

Hymn profan[1]

(din ciclul „Fecioara în alb”, XV)

Tu eşti o roză parfumată
Din valea Șirazului cald,
Iar ochii tăi ascund, curată,
Lucirea mărei de smarald.

În părul tău ca diamantul
De flăcări negre-ntunecat,
Și-a revărsat întreg Levantul
Misterul antic şi ciudat.

Și cînd în seri de primăvară
Treci singuratecă încet,
Pari o visare albă, clară,
Elegiacă de poet.

Eu sunt un imn duios ce plînge
Pe triste note de viori,
Pe cînd în zări, pribeag, se stinge
Amurgul rece de fiori.

Și în grădina ce visează
Sub adierile de vînt
E numai un parfum în rază
Și viersul lin al unui cînt.

 

 

ȘTEFAN PETICĂ (1877 – 1904)

La 22 ianuarie 1877 se naşte în localitatea Buceşti, judeţul Galaţi, Ştefan Petică, „întîiul simbolist declarat şi veritabil” (G. Călinescu), poet, prozator, dramaturg, jurnalist, sociolog – fiul Catincăi şi al lui Enache (Ianache).

Există consemnări despre tatăl poetului, de exemplu la Grigore Tăbăcaru: „Tatăl său, pe lîngă ocupaţiile de agricultor, a avut şi servicii comunale: notar, picher, scriitor la primărie”; sau la G. G. Ursu: „a fost jălbar al satului și a scris petiții susținînd revendicări ale țăranilor”;

Începînd cu anul 1888 urmează studiile primare la Lieşti, iar la Tecuci, prima clasă gimnazială în casele patriarhale ale Smarandei Iaconachi;

– 1889 – continuă studiile în noua clădire a gimnaziului real „D. A. Sturdza” din Tecuci pînă în 1892;

– 1892 – 1896 – urmează cursurile Gimnaziului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, unde în octombrie 1894 se află înscris în clasa a VI–a, cum va documenta G. Călinescu; e perioada în care ”o ingenioasă teorie științifică ne mîngîia de toate lipsurile; […] n–aveam drept prînz decît studii de Spencer și drept cină decît poema lui Walt Whitman […]” (Șt. Petică);

– 1895 – înfiinţează o revistă de orientare socialistă, „Propăşirea”, din care va ieşi un singur număr;

– 1896 – debutează literar în „Lumea nouă literară şi ştiinţifică” şi devine colaborator statornic al acesteia;

– 1896 – traduce din opera lui E. A. Poe cîteva povestiri care vor apărea publicate în același an în volumul Nuvele extraordinare, la Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca” din Craiova, Biblioteca de Popularizare – Literatură, Ştiinţă, Artă, nr. 19;

– 1897 – traduce – tot din opera lui E. A. Poe – Scrisoarea furată și alte povestiri extraordinare, Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca” din Craiova, Biblioteca de Popularizare – Literatură, Ştiinţă, Artă, nr. 30;

– 1897 – devine colaborator la ziarul ieșean „Opinia” și la ziarul bucureștean „Epoca”.

– 1897 – publică volumul Cronici (sub pseudonimul Ywann) la Tipografia Editoare „Dacia” din Iași.

– 1897 – susţine bacalaureatul la Bucureşti; rezultatul este publicat în ziarul bucureștean Epoca, vineri, 26 sept. 1897, Seria II, Anul III, nr. 570, p. 3;

– 1897 – datorită lui Nicolae Davidescu aflăm că „la 21 Decemvrie 1897 se anunţa „libretul unei opere comice în trei acte intitulată „Notarul Furtună” făcută în colaborare cu amicul Macedonescu şi a cărui muzică e datorită maestrului C. Dimitrescu”; libretul este scris în colaborare cu Liviu Macedonescu, pe muzica violoncelistului, compozitorului, dirijorului şi profesorului Constantin Dimitrescu. Această lucrare nu s–a păstrat;

– 1898 – se înscrie, fără să obţină, însă, licenţa, la Facultatea de Litere şi Filozofie şi la Facultatea de Matematică din Bucureşti.

– 1898 – scrisese, după cum reiese din cercetările făcute tot de Nicolae Davidescu, „o dramă în 3 acte intitulată „Păcatul strămoşesccare urma să fie, după cum anunţa „Lumea Nouă” din 18 Fevruarie 1898, prezentată în curînd Direcţiei Teatrului Naţional”. Nici această lucrare nu a mai fost găsită;

– „Lumea Nouă” mai anunţa, la 3 Martie 1898, apropiata „punere sub tipar a unui frumos roman psichologic datorit d-lui Ştefan Petică, roman care se numeşte: „Vis primăvăratec” (apud Nicolae Davidescu, Ştefan Petică, în „Universul literar”, Bucureşti, 4 iunie 1938, pp. 5–6). Din păcate, lucrarea a dispărut;

– 1898–1899 – devine redactor la revista bucureşteană „Capitala”;

– 1898–1900 – devine redactor la „Lumea nouă”, unde publică peste 200 de articole, după care se sustrage dezamăgit din mişcarea socialistă la care aderase cu cîţiva ani în urmă;

– 1899 – propune revistei pariziene „Mercure de France” colaborarea cu o rubrică permanentă despre literatura română, propunere acceptată în aprilie 1900;

– în perioada 20 februarie 1899 – ianuarie 1900 este secretar de redacţie la revista „Literatorul”; în acelaşi timp, participă la serile simboliste ale lui Alexandru Macedonski, făcînd parte din boema bucureşteană a începutului de veac;

– 1900 – este colaborator la „Literatură şi artă română”;

– 1900–1901 – devine colaborator la „România jună”, unde apare prima parte din ciclul de douăzeci de poezii selectate de poet, „Fecioara în alb”, pe data de 24 iulie 1900; deţine rubrica „Între luptă şi vis”;

– 1900–1901 – scrie piesa de teatru „Solii păcii”;

– 1901–1902 – scrie fragmente de critică literară în „România jună” şi „România ilustrată”;

– 1901–1902 – apar studii sociologice, poeme în proză, articole politice în „România jună”, „Depeşa”, „Apărarea naţională”, „Dorobanţul”;

– 1902 – colaborează la „Apărarea naţională” şi sporadic la „Sămănătorul”;

– 1902 – publică volumul de lirică suavă, de mare rafinament, Fecioara în alb (cuprinde ciclurile „Fecioara în alb”, „Cînd vioarele tăcură”, „Moartea visurilor”) care va apărea la Tipografia Lucrătorilor Asociaţi Marinescu & Şerban din Bucureşti;

– 1902 – locuieşte într-o cameră mică şi umedă, de pe strada Sfinţii Apostoli, unde „citea şi scria”, fapt consemnat de C. Demetrescu în Un nume fatal, p. 24, apud Ştefan Petică, Scrieri, Ed. Minerva, Bucureşti, p. 197.

– 1902 – este secretar al Asociaţiei Generale a Presei;

Legitimaţia de intrare la Biblioteca Academiei atestă faptul că în 1902 era ziarist, iar legitimaţia de student eliberată la 23 noiembrie 1902, aflată tot la Academia Română, confirmă faptul că acesta era înscris la acea dată la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Alături de aceasta, există o altă dovadă a faptului că era înscris la facultate – şi anume o carte poştală trimisă tatălui său, prin care acesta îi cere actele pentru Universitate şi prin care îi transmite că lipsa documentelor îl va face să piardă examenele. În carnetul de student aflat la aceeaşi instituţie bucureşteană figurează numele profesorilor ale căror cursuri le-a urmat: Constantin Rădulescu-Motru şi Titu Maiorescu.

– 1902 – 1903 – este colaborator la „Economia naţională, „Românul literar” şi la „Pagini alese”;

– 1903 – publică un fragment din drama în patru acte Fraţii, în „Sămănătorul”, II, nr. 34, 24 august 1903, ulterior apărută la Institutul de Arte Grafice „Eminescu” din Bucureşti;

– 1903 – Ilarie Chendi îl vizitează cînd Petică este deja bolnav: „cu pieptul încovoiat de tuse, dar cu mintea senină, scria studii frumoase de sociologie.” (Il. Chendi, Freamătul, 1912, p. 51);

– 1903 – părăseşte postul de funcționar la Ministerul Domeniilor din Bucureşti şi, bolnav fiind de tuberculoză, se întoarce în satul natal, la Buceşti, pentru a trăi ultima perioadă a vieţii sale. Aici se stinge din viaţă la data de 17 octombrie 1904, la numai 27 de ani.

Cîțiva dintre contemporanii săi care l–au cunoscut îndeaproape nu vor lăsa ca uitarea să se aștearnă peste numele său: George Bacovia, în 1904, anul morții lui Petică, publica în revista bîrlădeană „Vitraliu” poemul Tu ai murit, dedicat memoriei lui Ştefan Petică (apud. Constantin Ciopraga, Despre fenomenul Bacovia, în „Vitraliu”, XV, nr. 5–6, 25 septembrie 2006, p. 5–6).„Bacovia – afirma un coleg de–al său de liceu şi de facultate – avea un cult faţă de poezia lui Petică şi izbutise a compune melodii pe vioară, adecvate versurilor. Dovada că le ştia par coeur, citează din ele şi mai tîrziu, în „Divagări utile” (apud Constantin Călin, Cronologie – Bacovia, în „Vitraliu”, XV, nr. 5–6, 25 septembrie 2006, p. 25).

George Tutoveanu: Ştefan Petică, în „Freamătul”, Bîrlad, II, nr. 1–3, 1912, p. 5: ” (…) mi-a făcut impresia unui om care nu numai că era la curent cu întreaga mișcare literară a vremii, dar care încercase el singur să găsească deslegarea problemelor estetice puse-n discuție pe atunci și să-și croească și mijloace noi pentru înfăptuirea frumosului. Avea un vocabular peste măsură de bogat și se exprima cu-o ușurință uimitoare. Petică a fost, mai presus de toate, un puternic mănuitor al graiului românesc”.

Ilarie Chendi: Ştefan Petică, în „Freamătul”, Bîrlad, II, nr. 1–3, 1912, p. 50: „(…) citise multă literatură mai nouă, franceză şi italiană şi m-a uimit cît de bine cunoştea pe tinerii germani.”

Grigore Tăbăcaru: „Era de–o cultură vastă și poate unul din cei mai culți literați ai vremii”, apud Gabriel Drăgan, Un prinț al poeziei, în ”Univers literar”, Anul XLV, nr. 33, 1929.

Numele pe care le-a folosit la semnarea diverselor articole sau poezii au fost: Stephan Petică, Ştefan, Șt. P., P. Ștefan, Ș. P., Muşat, Sergiu, Sentino, Trubadur, Marțial, Caton, Fanta-Cella, M. Pall, Sapho, Erics, Ywann, Iwann, Narcis, Senez, P. Stiopca, Step., Stepen, S., Ser.

[1] poem apărut în <<Literatorul>>, XX, nr. 2, 5 martie 1899, semnat Stephan Petică