Florica Patan 
Prinde-mă-n desen cu plaiuri, flori cu fire fin cusute,
ori păduri cu ciocîrlii, uită-mă acolo secoli lângă-un
suflet ce-ndrăgesc și mă lasă în chemarea visului ce
am brodat, Întregirea Țării mele cu istorii scrise-veac,
hai, citește-mi frontispicii în latină de pe ziduri de
cetate, pune-mă pe-un colț de stea!
Suie-mă în Piatra Craivii, în Cricăul Apoulon, amintit
de Ptolemeu, versul antic despre daci, cu cetatea
neînvinsă, Decebal având refugiul și-alte patru fortărețe
ale milenarei Alba, Apulum de secol unu; zi-mi legenda
viu păstrată, despre Caesar și ai lui, XIII Leg. Gemina
patrulează și acum…
Du-mă în istorii aspre, când cu sângele vărsat am păstrat
un nume drag și ea Patrie ne este; Alba Carolina, evul mediu
ni-l relevă cu statui și gardă vie, prinde-mi în cercei de toamnă
felinare de gutui, cântă-mă din frunză verde, scurge-mă în ape
limpezi ce destinul meu îl poartă, printre stele
’ntrevăzut…
Ține-mă-n albastru iris și mă poartă printre astre, du-mă-n
cercul de Lumină și-ntr-un salt ondulatoriu să mă fac un
punct pe hartă, în Cetate, la Cugir unde revelații spun cum
că totul are-n lume sensul devenirii pure și ample accelerații,
scrie-mă în arhetipuri, vechi legende, cronici puse-n
manuscriptum, ori pe ia seculară, tot așa cum
ai făcut…
