Eseu despre scârbă

Cum ar fi viața noastră fără scârbă?

Cum ar fi viața noastră fără certitudinea micimii sau a sfărâmițării? Cum ar fi să te trezești și să auzi la radio: a început o epidemie a bunului simț? Bunul simț, pe vremuri, atât de rar, astăzi e contagios. Procesul este ireversibil, tupeul, obrăznicia, lipsa de scrupule, ipocrizia sunt înghițite pe loc. Cum ar fi ca toate astea să nu existe și totul pe pământ să fie o fericire implacabilă.  Cu siguranță termenul fericire ar trebui redefinit, fericirea ar fi normalitatea, banalitatea. Întrebările mele, desigur, retorice, despre această utopie s-au pus de când lumea. Această țară există doar pe hârtie.

Omul nu poate respinge dezgustul, sila, repulsia, trivialitățile, le primește în piept ca pe niște săgeți otrăvite trase dintr-o realitate la al cărei buton de acces nu ajunge.

Otrava aversiunilor intră în piele, circulă prin sânge ca un parazit căruia niciun medicament nu-i dă de cap, se face chist în jurul inimii, până când într-o zi erupe. Și ce poate erupe? Cuvinte frumoase, gesturi admirabile? Nu, erupe pe măsura lucrurilor cu care s-a hrănit, violență, necinste, antipatie, brutalități de tot felul, fizice sau emoționale.

Nu ai cum să nu te clatini și să nu te înspămânți în fața acestor emanații rău mirositoare.

Scârba autentică este a gunoiului, a deșeurilor, a hoiturilor, a vomei, a putrefacției. Când eram mică bunicii tăiau găini, gâște sau făta pisica, scroafa, am văzut toate astea direct și pe nume. Am văzut tot felul de mizerii, cai morți la marginea pădurii bâzâiți de muște și plini de viermi, animale călcate de mașini, păsări moarte pe câmp care mâncaseră boabe de porumb tratate cu pesticide, pui de găină înecați de ploaie, șobolani, șoareci. Și cu toate astea mie una place la țară.

La spital la fel, am nimerit o dată într-o cameră specială unde erau depozitate rămășițele umane după operații, avortoni, pungi cu sânge, părți de organe. Și tot timpul îmi spun, sunt tăbăcită, am văzut tot ce se putea vedea, dar nu e așa, mai bine tac și primesc realitatea în față, nu există scut pentru a mă proteja de lucrurile reale. La institutul medico-legal am examinat morți și am pus mâna pe o inimă care nu mai bătea.

Dar cel mai silă îmi e de oamenii vii.

Cel mai mult îmi era de asistentele care luau bani din mâna bolnavilor adormiți decât să fac curat după pisici. Nimic nu se compară să tai pe un cadavru obligată fiind că nu pot trece anul decât să fac curat după porumbei sau după o găină taiată. E nimic, chiar nimic pe lângă reacțiile creierului de a empatiza cu mortul și de a empatiza cu un om bolnav. Fizic sunt destul de bine cu multe mizerii, muște, viermi, fire de păr, dar psihic unele emoții le resimt și acum.

Pentru că aici voiam să ajung:

Nu îmi amintesc cum făceam curat după pisică dar cum era la spital printe bolnavi da….

Imaginea cea mai clară este aceasta: La spitalul Fundeni, unchiul meu adormise, cu fața în sus, cu perfuzia pusă la mâna dreaptă, tot în aceeași palmă avea o sută de mii lei vechi. Eu stăteam pe scaun, chiar la capul lui, supravegheam perfuzia să nu se termine, nu aveam voie s-o schimb, eu trebuia doar să chem asistenta. Veți înțelege imediat de ce nu avem voie, pentru că asistenta venea, punea altă perfuzie nouă, care de altfel se afla în sertarul de lângă pat și lua banii din mâna unchiului adormit.

Asta e ceea ce se cheamă: mizeria umană, termen foarte împământenit să descrii un om fără caracter.

Dacă unchiul era treaz și-i oferea bani, drept recompensă pentru faptea ei, parcă înțelegeam, dar el știa mult mai bine cum merg lucrurile, nu se mai gândea cum să încadreze gestul, se gândea că dacă nu are banii pur și simplu putea fi lăsat de izbeliște. Asistenta știa că sunt cu el, dar prezența mea era egală cu zero, m-am gândit apoi de ce nu a inhibat-o faptul că o puteam vedea, putea să spune, vă rog ieșiti afară, cum spuneam altele de multe ori, să nu fiu afectată emoțional văzându-l pe bolnav chinuindu-se. În junglă o maimuță care nu vrea să lupte cu alta ia un nou-născut în brațe sau în orice caz un pui, atunci atacatorul încetează lupta, fiind conștient că pune în pericol viața care perpetuează specia. Da, în spital, nu viața era perpetuată, unchiul era un bolnav de cancer, cu șanse de viață de încă două săptămâni date de doctora de caz (aici s-a înșelat a mai trăit trei săptămâni; desigur e o glumă morbidă, am fost impresionată de această precizie dată de un doctor cu experiență), prin urmare investiția în moarte era bagatelizată, banii atașați la perfuziile unui bolnav de cancer în stadiu terminal erau cei mai siguri, el era fără șansă de vindecare, numai bine de privit ca o sursă continuă de venit. Apoi unchiul a vrut să plece din salonul cu 12 paturi și fie mutat în rezerva de-o persoană, criteriile nu le-am aflat, dar a doua zi după ce fiul acestuia a dat cuiva suma echivalent în 100 euro a fost mutat, 100 euro pe zi, a se înțelege bine, cam cât la un hotel de 4 stele. Rezerva era foarte mică,  un pat de o persoană, și două scaune, un televizor mic, vechi, dar funcțional, atât căt să fie folosit pe post de radio, măcar să asculți dacă de văzut nu se putea vedea foarte clar. Să revin la asistenta înaltă, blondă, care avea un pulover peste ea, o eșarfă la gât, care sigur nu făceau parte din uniforma standard, ce e drept, nici pe mine nu m-a pus să-mi las hainele pe hol, am intrat acolo ca pe stradă, probabil , nu conta. Trebuie să subliniez că unchiul, el însuși pusese cu grijă banii în mâna cu perfuzia, mâna era galbenă, și din cauza somnului părea rigidă, când l-am întrebat de ce face asta, mi-a spus simplu: Să nu mă trezească. Eu revin cu altă întrebare: Te trezește să îți ceară banii? Spune: Nuuu, mă trezește să mă întrebe cum mă simt, și eu trebuie să știu ce am de făcut. Mai bine las banii acolo și ele mă lasă să dorm.  Unchiu nu mai dorea nimic de la viață, fusese adus acolo de copiii lui, contrar voinței, iar  rude ca mine veneau pe rând să aibă grijă de el. El voia să moară, a refuzat categoric dializa știind că moare, practic și-a luat singur șansa la o viață care mai putea continua câteva luni, poate un an, cine știe…

Dar cel mai silă îmi e de oamenii vii.

Cel mai scârbă îmi e de minciună, iremediabil, apoi de promisiunile în zadar.

Cineva apropiat mi-a spus într-o zi: Carmen, eu mă rog pentru tine! Și mi s-a părut forma cea mai abjectă de a cumpăra un om. Dacă te rogi pentru cineva, prima rugă este să nu-i spui ce faci pentru el, să-i faci acest serviciu fără să știe.

Cu ani în urmă eram în casa unei femei relativ sărmane comparativ cu standardul de viață din acea țară bogată. Avea un apartament, trăia doar din serviciu și nu avea alte afaceri. Întâmplarea a făcut să fiu la ea la o zi de sărbătoare. Și cum stăteam la măsuța din sufragerie și savuram delicioasa cafea cu hel, vedem în același timp niște bani care alunecau pe podea pe sub ușa de la intrare. Ne-am uitat una la alta, ne ridicăm și spunem aproape împreună: Sunt niște bani. Echivalentul a câteva sute de euro, 4 sau 5. A deschis ușa repede dar persoana care făusese gestul filantropic nu era de văzut, gazda nici nu a încercat să strige sau să coboare pe scări. Spunea ea că în zilele de sărbătoare oamenii care o știau sărmană o ajutau într-un fel anume, fără să știe niciodată cine. Poate vecini, poate prieteni, nu avea nici cea mai vagă ideea.

Am un prieten căruia îi e scârbă de propria mamă. Mamă care-l respinsese toată viața în detrimentul altor doi frați, amândoi mai mici. Nu există colac de salvare când îți e scârbă de propria mama. Când ești abandonat la un orfelinat cunoscându-ți mama, cunoscând faptul ca alți doi frați stau cu ea.  Ce te poate apăra în fața acestui abandon? Era mai simplu dacă nu o cunoștea de la naștere. Îmi spunea: Am fost acasă, am strigat-o la poartă, am văzut cum scoate apă, m-a auzit, mi-a întors spatele și a intrat în casă, de atunci îmi e scrâbă. La început îi fusese de el, apoi și-a îndreptat armele spre ea, el nu avusese vreo vină că se născuse.

Amărăciunile vin din neputința de a îndrepta lucrurile, cu timpul dezarticulează, duc la muțenie, așa cum vedem multe femei bătrâne împăcate cu soarta, ele nu mai vorbesc. Indignarea împreunată cu tristețea duce la tăcere. Ce poate detoxifia această stare numai Dumnezeu știe!

Cel mai frecvent exemplu în cărțile de specialitate, privind adrenalina, este acela când un om  se află pe o trecere de pietoni și vine un camion care nu dă semne că va opri; atunci ritmul cardiac se intensifică, transpirații subite, ficatul  secretă glucoză care dă energie favorizând un răspuns imediat de supraviețuire care constă în faptul că omul aflat în situația dată fuge până scapă de pericolul iminent. Și în fața scârbei reacționăm la fel, numai că uneori nu reacționăm pe loc, ar însemna să vedem zilnic, la ficare colț de stradă violențe. Cazul camionului e un caz fericit. Impactul vizual contribuie în primul rând la autosalvare, impactul scârbei e pe termen lung, camioanele le vedem rar, însă scârba nu. Și cazul  camionului poate fi un caz de scârbă: conducătorul autovehiculului nu a acordat prioritate.

Sila o primim inerent, nu avem niciun grilaj pentru ea, intră și se așază peste tot, cel mai greu e când vrem să o smulgem, o căutăm prin toate ungherele minții și nu o găsim, e așa de întinsă încât ne dăm bătuți. Nu o putem respinge așa cum un zid respinde o minge, o dată ce ne-a atins se împrăștie.

Am avut tentative de a construi fortărețe împotrive scârbei, dar de fiecare dată se ruinau. De fiecare data scrâba aduce cu ea alte și alte elemete noi pentru care nu fusesem pregătită.

Nu aș vrea să fiu atât de pesimistă să trag concluzia: E imposibil să faci față scârbei.

Poate indolența, nepăsarea, lenea, apatia, oricum tot un fel de trăiri rude cu ea. O armă defensivă formată din aceste argumente ar bloca desigur și bucuria, starea de bine, puțina fericire, și atunci cu ce rămânem? E preferabil golul scârbei? Poate că nu. E ca și cum zi de zi am duce un război cu forțe invizibile care ne iau prin surprindere de fiecare dată.

Zi de zi coșul de nuiele pentru flagelări este umplut.  Speranța și resemnarea sunt unelte care se rup când lovesc în pământul arid.

Pentru scârbă nu există sentiment sau substanță care odată înhalate să neutralizeze.  Contrascârbă nu există, există contraotravă, contrascabie, până și contraiubire se mai găsește J  Scârba este emoția care ucide latent, încet și sigur. Perfid. Corpul uman e în totală neconcordanță cu acest trist afect și cu timpul dezacordul se intensifică.

Broasca țestoasă, melcul se folosesc de carapace să se ascundă, așa face și scârba retractează în corp, este acolo, știi că există,  nu te poți lepăda chiar dacă și-a modifiat forma și cu timpul s-a micșorat, ne vom întâlni zi de zi cu alte situații noi.

Îmi vine acum un alt exemplu de retractare, de flux și reflux, dar nu aș vrea să fac această analogie, chiar dacă marea se duce în larg, știm că e acolo, la locul ei, nici scrâba nu pleacă… la a fel sabia în teacă … și exemplele ar continua.

Omul nu are metabolism pentru a digera scârba, ea rămâne prin diverse zone ca o boală incurabilă.

Schijele rămân ascunse în adânc provocând sângerări, dureri, și câte alte perfuzii am pune să suplinim sângele pierdut,  sfărâmăturile de proiectil, sunt, așa cum bănuiați, de metal.

Purtăm scrâba în noi așa cum trenul de aterizare al unei aeronave este escamotat în propria burtă, oamenii nu pot falsifica scârba, denaturarea adevărului e posibilă doar la prima vedere.

Port cu mine zi de zi un fel de scrâbă  primară, încă de la naștere, și nu mă refer la acel dezgust în fața propriilor organe care se degradează în sens cioranian, cu aceste modificări m-am obișnuit de-a lungul timpului, mă refer la cele bucăți din mine pline de aversiune și greață care-mi sunt afectate din cauza oamenilor vii. Dezgustul nu e o neplăcere indirectă, te lovește în plin și în ziua când credeam în  vreme frumoasă, cu sau fără umbrelă, nu contează. Scârba trece prin materialul impermeabil, sensibil.

Chiar dacă trăim într-o lume reală, perceptibilă cu toate simțurile, prin tot acest spectru  de energii și vibrații; dinamica are în compunere și urâțiri, vătămări, dar mai are și o alta de pelicule, vise, himere.

Lumea reprezentărilor plastice  ar fi o soluție. Cam așa s-a născut acest eseu despre scârbă…