Ernesto Sábato despre Cioran

După câteva minute am ajuns la casa lui, una dintre vechile clădiri franţuzeşti tipice; şi, după ce am urcat pe jos cele şase etaje, m-am pomenit în faţa uşii de lemn unde se afla, în locul rezervat pentru chambres de bonnes, o plăcuţă pe care scria: „Ici, Cioran”.

Contrar presupunerii multora şi a ceea ce credeam chiar eu, m-a surprins omul acela amabil, mărunt şi trist, predicator al unui nihilism care nu coincidea cu persoana lui. Mai degrabă era un mare pesimist, uneori subjugat de un alt eu, sceptic şi neîncrezător. Dar mereu surâzând. În niciun moment posac şi indiferent, dimpotrivă, unul dintre acei oameni solidari cu „sărmanul norod”, cum spunea Mallarmé, în căutarea cuiva care să-i împărtăşească necazul şi frământările. (…).
Am conversat frăţeşte mai mult de patru ore (…). Am descoperit în Cioran coerenţa unui om autentic şi am împărtăşit gânduri de o similitudine notabilă. Cum ar fi necesitatea de demistificare a unui raţionalism care ne-a adus doar mizerie şi totalitarisme. Sau imbecilitatea celor care cred în progres şi în mersul ascendent al civilizaţiei.

„Totul în om poate fi sufocat, în afara nevoii de Absolut, care va supravieţui distrugerii templelor, precum şi dispariţiei religiei de pe pământ.” Cuvintele unui mare filosof a cărui luciditate era produsul întrebărilor, al frustrărilor sale.