Eram atât de singuri

Eram în casă, singuri, numai noi,

Atât de singuri că ne-am auzit

Bătaia inimii în amândoi

Când am tăcut și ne-am privit.

Și parcă-n trup pentru întâia oară

Am fi simțit, crescând, cum se răsfrânge

O floare stranie de sânge,

Ce-a început să doară.

Și-am stat nedumeriți, și-am ascultat

Petalele în noi cum se desfac,

Răsad din cine știe care veac,

Misterios și-ndepărtat.

Eram atât de singuri… lumea toată,

Văzută prin fereastra violetă,

Era alături cum ar fi-o planetă

Indiferentă și necercetată.

Ne-închipuiam că timpu-a stat afară,

Că nu mai este trecere, nici moarte,

Când am văzut că-n casă ne desparte

Intrată pe furiș, aceeași sară.

Și noi, prin înserarea tot mai groasă,

Care intra nestăvilit în casă,

Simțeam cum chipurile ni se tot desfac,

Ca scoborâte într-un fund de lac,

Deasupra cărui a-nceput să ploaie

Și-ncetul cu încetul în odaie,

Parcă pierduți în fum și în trecut,

Noi nu ne-am mai văzut.

Da-n umbra serii tot mai mare,

Într-un reflex bizar din geam,

Surâsul doar ți-l mai vedeam,

Ca albe flori de lăcrimioare.

Demostene Botez

(foto: Andra Tischer)