Mihaela Aionesei 
de multă vreme mă întreb:
de nu-i iubire ce simt,
de ce mă împart în rugăciuni
și-n plângeri spăl cărări de toamnă
să ți se-aștearnă în calendare
o dalbă iarnă –
ca un ștergar frumos brodat
cu strugurii din vii și-n somnul lor
plăpând să simți
mirosul pâinii aburite
ademenind să vii
să guști din focul dorului de mine
și de acasă…
de nu-i iubire, de ce în mine se ciocnesc
cu atâta patimă scântei de stele?
de ce în scorburi de pământ mă ascund
și îndrăznesc numai în zarva ploilor
pe nume să te strig
în timp ce de la tâmplă până în călcâie
doar tu îmi crești…
de nu-i iubire, cine-mi alungă tristețea
din cele patru puncte cardinale
și-n roua dimineților
chipul cui răsare stârnind lumina
în umbra înfiorată
de ninsoare?
de nu ești tu, iubire,
atunci cine-mi umblă prin cotloane
răvășind brațe obosite de așteptare,
cine-mi stinge făcliile
ce stăteau neclintite de pază,
cine prin sânge care de trandafiri
înfloriți îmi rostoarnă
de nu mă pot aduna…
cine în verde a îmbrăcat în plină iarnă
trupul păpușii de ceară?
dacă nu tu, iubire,
atunci nu știu cine ar fi cutezat
să înfrunte atâtea împotriviri
doar să mă simt a opta minune
astă seară…
când mai vii?
Foto: Andi Spot
