Dragostea și marea

A trecut multă vreme de când n-am mai stat de vorbă cu marea. Vara, veneam aici doar din când în când; nu făceam față mulțimii de oameni doritoare să cucerească fiecare părticică  din nisipul cald – ori pătrunzând, indiferenți, fiecare val. Nu mă puteam așeza pe țărm, să mă pierd în gânduri albastre și-n mirosul sărat adus cu fiecare adiere de vânt. După tot acest timp, mă aștepta să mă scufund din nou în infinitul ei, să-mi destăinui gândurile. Cu fiecare întâlnire, mă simt mai fragilă, mai sensibilă și mai vulnerabilă, gata să răspund la orice întrebare, să sec izvorul de lacrimi dinlăuntrul meu si să mă destram, încet… Exact ca în iubire –  când ești pregătit să te pierzi pe tine în îmbratișarea  și-n privirea celuilalt… Îmi aduc aminte că ne plăcea tare mult să venim să vedem răsăritul împreună. Eu stăteam pe malul mării, tu stăteai puțin mai departe, lângă o umbreluță, dar amândoi priveam în aceeași direcție. Și poate că ne gândeam la aceleași lucruri. După ce soarele își făcea apariția, eram martorii unei explozii de culori. Niciodată aceleași culori, niciodată aceiași nori, niciodată aceleași gânduri. Părea că o imensă flacără  amenință cerul: portocaliu intens, mărginit de roșu, apoi de rozul, care, încet, se stingea în albastrul limpede al cerului. Îți spuneam de fiecare dată să închizi telefonul, pentru că niciodată nu o să poți captura acest moment cu o cameră, și nici macăr cu ochii…  doar cu ochii sufletului. Atunci, tu mă priveai îndelung , iar eu, în loc să îmi îndrept din nou privirea spre răsărit, mă pierdeam în ochii tăi, în care vedeam încă o mie de răsărituri, și-ncă o sută de culori, culori care nu îmi erau cunoscute. Îmi zâmbeai larg, și te apropiai de mine, iar atunci aveam impresia că este prima dată când te văd, dar că sufletele noastre bătrâne se cunosc încă de la începuturi. Eram ca doi străini, care, întâlnindu-se într-o stație de metrou și făcând un scurt schimb de priviri, știau căsunt facuți unul pentru celălalt, știau că a luat sfârșit călătoria lor în căutarea jumătații de mult pierdute. Apoi, fermecați, se îndreptau spre o cafenea, dar niciunul nu își putea savura cafeaua de gândurile celuilalt.  Și cine mai poate trăi în realitate, când în tine vibrează, adunate la un loc, emoțiile din cine știe câte vieți. Poate că nici nu mai era nevoie de vorbe; poate vorbele nu-și aveau rostul, pentru că deja se cunoșteau de-o viață și trăiau în altă dimensiune. În loc de despărțire,se priveau adânc în ochi, și-și spuneau că pleacă „să se întâlnească în alt loc”. Dar uite-mă aici, singură, pe nisipul rece, privind un răsărit de soare  precum un sfârșit sfâșietor…

După răsărit, tu insistai să ne plimbăm pe faleză. Eu, somnoroasă, aș fi vrut să mergem acasă și să adorm la pieptul tău, ascultându-ți bătăile inimii, ca pe o melodie ce-mi alină sufletul. Dar tu îmi spuneai că o să îmi facă bine „aerosolii”. Eu mă cutremuram la auzul acestui cuvânt; gândul meu era la glasul inimii tale, iar tu-mi vorbeai despre  microparticulele din aer. Dincolo de asta, mă simțeam tare bine pentru că aveai grijă de mine. Mă simțeam ca un fluturaș pe care îl țineai strâns în palme, încercând să-i protejezi gingășia. Dar o să îți spun, poate, vreodată, de ce nu poți să protejezi un fluturaș ținându-l în palme. Ne plimbam până găseam locul potrivit; deși veneam des aici, pe același nisip, la aceeași mare, ne plimbam pe urmele pașilor de ieri, și de acum trei zile și de săptămânile care au trecut… niciodată nu ne așezam în același loc. Niciodată nu am putut înțelege de ce erai într-o continuă căutare de „nou”,  dar mie îmi era atât de bine lângă tine încât nici nu mai conta că aveam să umblăm ore în șir, până se încălzea afară. Ție îți plăceau cel mai mult plimbările de vară; mie, plimbările de vară doar în cazul în care era dimineață și erai lângă mine.  După ce timpul înainta, și ochii noștri se deschideau de-a binelea, mergeam la taraba de pe plajă, iar tu cumpărai cafea: pentru mine neagră, amară și fără zahăr, pe când tu o preferai cu zahăr si mult lapte. Apoi ne așezam pe o băncuță, iar eu îmi sprijineam capul pe umărul tău puternic. Câteodată, scoteai un biscuite cu fulgi de ciocolată și mi-l întindeai, iar eu mă bucuram la fel ca un copil mic, și îmi  părea cel mai bun biscuite din lume.

Drumul înapoi spre casă nu mai era așa liniștit. Vorbeam despre fel si fel de lucruri; ce-i drept, mai mult tu vorbeai iar mie îmi plăcea să te ascult. Vocea ta mă liniștea iar prezența ta îmi bucura sufletul. Sorbeam fiecare cuvânt pe care îl spuneai. După ce ajungeam acasă și mâncam, tu plecai în oraș cu fel și fel de treburi. Uneori îmi spuneai să vin cu tine, dar mie nu îmi plăcea, nu mă simteam în largul meu în agitație și pași grăbiți, si nici tu; îți închideai sufletul într-o  colivie și purtai  o mască, și nu îți stătea bine. Eu nu mai puteam să te simt, iar acest lucru mă îngrozea. Așa că, rămâneam acasă, citeam o carte, scriam câte o pagină sau mă uitam la televizor. Cel mai des la desene. Într-un cuvânt, încercam să-mi găsesc ocupație astfel încat să nu îți simt lipsa. Dar nu reușeam acest lucru. Timpul trecea foarte greu, iar eu te așteptam secundă cu secundă. Aș fi vrut să te sun, măcar să îți aud vocea și să îți spun cât e de goalăcasa fără tine, dar știam că nu se cade și știam că o să te întorci. Și așa era. Și sufletul meu se bucura din nou la întâlnirea sufletului tău.

Nici nu știu de ce lucrurile s-au întâmplat cum s-au întâmplat. M-ai lăsat fără niciun răspuns. M-ai părăsit atât de ușor, încât n-am putut să am nicio reacție. Nici acum nu am. Sufletul mi-e gol, sunt lipsită de orice sentiment, înlăuntrul meu bat vânturi din toate direcțiile, și nu răscolesc altceva decât praf, umbre și amintiri. Nu am mai fost niciodată aceeași persoană. Ai luat, odată cu plecarea ta, tot ce aveam mai bun. M-ai lăsat atât de dezorientată, în mijlocul unui haos. Nu o să pot să te înțeleg niciodată. Te-am iertat deja, de mult. Te-am iertat pentru că te iubesc. Dar pe mine nu o să mă iert niciodată.  M-am pierdut în ochii tăi, am simțit ce-ai simțit și tu, am facut totul să ne fie bine. Am plecat odată cu tine și am uitat de mine. Am dat tot ce am avut, și tot nu a fost destul. A rămas o umbră din ce-am fost cândva. Niciodată nu o să mă iert pentru asta.

Sursa foto: pinterest.com