Andreea-Ramona Aanei 
Nicăieri, 20.05.2090
Dragă TU,
Îți scriu această scrisoare pentru că am obosit să-ți simt lipsa… Nu știu unde te afli, nu știu cine sau ce ești, nici măcar nu știu cum te-aș putea găsi; sunt conștientă doar de faptul că, pe zi ce trece, mă descompun în particule lipsite de viață.
Uneori, încerc să mi te imaginez: o primăvară liniștită și vindecătoare, un fluture multicolor care mi se așază pe umăr, o ploaie de vară ce purifică suflete, un foc puternic, în miez de noapte, ce te poartă pe cele mai înalte culmi ale viselor, o atingere caldă, făcând trupul să vibreze… Iei atâtea forme, care mai de care mai încântătoare și, cu toate acestea, mi se întâmplă ca din senin să mi se scurgă din ochi niște picături…niciodată nu am să-mi explic ce sunt și de ce atunci când apar o durere se naște înlăuntrul meu, ca în final să se transforme într-o liniște detașantă.
Am auzit spunându-ți-se „IUBIRE”, „LINIȘTE”, „BOGĂȚIE”, „DRAGOSTE”, „ÎMPĂCARE”, dar cel mai des cei de aici te numesc „FERICIRE”. Am ales să-ți spun simplu „TU”, deoarece ești partea ce îmi poate face întreg „EUL”.
M-am bucurat în anumite clipe, crezând că ai decis să vii la mine, o iluzie usturătoare, care de o viață mă bântuie… o viață… nici nu știu dacă am trăit așa ceva… Am căzut și m-am ridicat, cu speranța că te voi întâlni într-o bună zi, așa cum cred că ești: pur, mângâietor, senin, sau cel puțin cum mi-aș dori eu să fii!
Nu mi-am dat însă seama că această goană după himere, cu scopul de a te cunoaște, mă va îmbolnăvi: sufletu-mi suflă greu, deseori lipsit de orice putere, amintirile dor, în special când se schimbă vremea, când e prima ninsoare sau când toamna cântă impresionant…Pastilele recomandate nu-și fac efectul, „SPERANȚĂ”, „RĂBDARE”, „PUTERE”, „CREDINȚĂ”, „CURAJ”, pe toate le-am încercat inutil… parcă aș fi imună la orice.
Mi-e frică și-ți scriu… mă tem că voi muri și, fără suflet, fără a mai fi om nu ne vom putea regăsi niciodată.
Voi înmâna această scrisoare vântului. Poate că se va îndura și ți-o va aduce. Mă voi ruga cerului să te strige alături de mine și stelelor să-ți transmită că încă te aștept…Dar, grăbește-te!!!pentru că nu mai e timp. Aseară am avut un vis ciudat: făceam dragoste cu singurătatea. Brațele ei puternice mă mângâiau, lăsându-mi răni adânci pe tot corpul, mă săruta și-i simțeam buzele dulci, îmbibate cu venin. Eram copleșită de durere și, totuși, aveam sentimentul că în această trăire regăseam, preț de o clipă, alinarea… Și o priveam, neînțelegând de ce își dorește așa de mult să mă aibă când nu-i puteam oferi nimic… nici suflet nu mai aveam.
Minutele se scurgeau și dorința de a închide ochii, încet a apărut. Nu mai aveam forță să o privesc, își schimba chipul în cele mai odioase forme. Atunci și-a apropiat răsuflarea grea de urechea mea, șoptindu-mi: „Și când te gândești că ai fost cândva OM…” În minte, multă vreme, mi-a răsunat râsul singurătății, crud și malefic…
M-am trezit speriată… mă înțelegi de ce am atâta nevoie de tine? Sunt în primejdie și numai TU mi-ai mai rămas.
Acum sunt nevoită să închei. Au început să mă doară două amintiri și mintea îmi joacă feste, văd doar oameni și locuri din trecutul meu. Voi lua o pastilă de „ÎNCEARCĂ” și una de „SPERĂ”, poate voi reuși să adorm. Dacă va fi să nu ajungi la timp, să știi că nu te voi urî, nici nu aș mai avea cu ce. Să ai grijă de tine, fiindcă așa vei da din nou viață sufletului meu…
Cu dragoste,
A.A.R
