Lavinia Elena Niculicea 
Trăiesc mereu clipa
unui dor însetat
de alb,
de copilărie,
de vise îngheţate
pe un ram de veşnicie.
Mă întorc în mine
ca un copil în braţele
părintelui iubit…
Mă înfior la îmbrăţişarea
visului împletit în trei:
ieri, azi şi mâine.
Te chem tăcută
prin lacrimi albe,
iar inima mea se apropie
tot mai mult de imposibil.
Devin cuvântul troienit
de-al cerului dor
şi scriu:
Iubire – albastră depărtare!…
Să nu alungăm zăpezile din noi.
E un fel de a simţi în alb.
Sursa foto: formula-as.ro
