Constanța Popescu 
Tăcerile aproape fosforescente,
pătrund tiptil prin singurătatea
de cinci stele,
o deranjează, îi răvășesc rochia tivită
cu dor,
îi confiscă iubire, alungă speranța
și închid ușa cu lacătul mare al durerii…
Afară concertul vieții
acoperă urmele,
se împart îmbrățișări,
se donează sărutări sub vâsc,
se scriu mesaje, se mai întâlnesc
doi, câte doi,
se desenează inimi pe maculator
și apoi se transferă pe curat
la Cardiologie…
doctorii de inimi le tratează
cu răbdare,
un alt fel de speranță
și deschide iarăși fereastra
unde un Dumnezeu prea bun, ne face cu ochiul.
