Florica Patan 
Toate trecerile acestea prin timp și spații diferite, datorate unei sensibilități aparte, desigur, dublată de o forță imaginativă specială, aceea de a trăi experiențe aievea, pornind de la o fărâmă de adevăr, i se păreau Monei peste puterile ei fizice și psihice a le gestiona, deși realiza că sunt capacități speciale și din ce în ce mai mulți oameni le au. Ca modalitate de a depăși problematici complexe și, astfel, de a se armoniza cu natura, cu universul sensibil (un univers imaginar), dar și cu cel inteligibil. Omul dintotdeauna a mers cu picioarele pe pământ sau prin ape nu prea adânci, dar cu privirile spre cer, dorind să zboare. Accederea verticalității, impulsul ascensional îl are omul dintotdeauna, prin vis. Cu toții am visat că zburăm peste păduri și peste văi, sau în văzduhul scufundat al mărilor, printre plante multicolore și tot felul de viețuitoare. Când am văzut prima dată o balenă (împăiată), n-am putut-o descrie o zi întreagă, abia a doua zi îmi găseam cuvintele… Dar și căderea, golul existențial sunt realități resimțite mai întâi în plan fizic (durerea resimțită în plex la cădere în vis), în plan emoțional, și până la urmă în cel cognitiv, prin integrarea în sistemul propriu de cunoștințe a unor concepte noi, descoperite prin experiență proprie…
Mona, în copilărie, era să se înece. Această întâmplare a fost transformată de ea în lecție de viață pentru instinctul de conservare, dar și în trăire emoțională și estetică în același timp, ca urmare firească a lecturilor sau filmelor văzute. „Eram în România, într-o vacanță, în casa bunicilor. Ne scăldam într-un râuleț ce trecea pe acolo, se numea Râul Doamnei, îmi amintesc, povestește Mona. Apele erau limpezi pe vremea aceea, cu ametiste pe fundul albiei, nu știam noi prea bine a înota, eventual doar pluteam cu fața spre cerul înalt și limpede la rându-i, corpul unduindu-ni-se pe luciul apei îmbrățișat cu cerul. Îmi amintesc foarte clar lumina aurie pe care o primeam cu bucurie și albastrul răcoros al micilor valuri, formate peste pietre. Am încercat să mă răsucesc, dar un val m-a dus la fund, unde am stat ceva vreme, din moment ce am cunoscut o lume miniaturală în care o recunoscusem doar pe madame Sojé, profesoara mea de franceză, printre multe doamne, toate în crinoline înfoiate, cu volănașe colorate pe corsaje adânci. Ele valsau sub unde săltărețe, conduse de domni înalți și subțiri, cu floare la butonieră și pantaloni strâmți, mulați până la pantofii de lac, strălucitori în razele soarelui ce tăiau undele râului, într-un spectru multicolor, un triumf al luminii, acolo, în adâncurile relative ale unui râu ce se îndreaptă spre Dunăre. Mă gândeam să mă înalț spre aer, dar ceva mă oprea, poate dorința de a comunica sau de a împărtăși chiar din bucuria aceea debordantă de a fi, din adâncuri… Doamna Sojé, pe care o știam doar de la școală, de o sobrietate clasică, era acolo și ea în volane ample împărțind zâmbete tuturor și complimentându-i. Îmi oferi un loc mai aproape de o masă cu bunătăți nemaivăzute, într-o franceză graseiată autentic: „Prends place, ma petite! Vas-y, ma chérie!” Domnul Sojé, pe care nu-l cunoscusem, dar el trebuia să fie, de vreme ce o ținea pe după umeri pe doamna profesoară, mă privi cu îngăduința celui mai puternic, dându-mi de înțeles că nu prea aș avea ce căuta pe acolo, pe un tărâm pe care îl luase ca pretext al autorității sale.
Mă ridicai să plec, trecui pe lângă o masă împărătească, erau acolo, țarul Petru cel Mare, trăitor în urmă cu trei sute de ani și suita sa…. Nu mi se păru nimic ciudat să ajung într-un trecut îndepărtat, în experiența trăită acolo nu era vorba despre timp și cred că timpul, da, poate fi învins nu numai prin vis, ci și printr-o emoție puternică, trăită in extremis. Acolo orice este posibil. În fine, mesenii aceia băuseră ceva mai mult de un pahar, am citit și eu meniul lor scris pe o tăbliță alăturată pe care am ținut-o minte: era în martie 1689. La micul dejun, avuseseră o jumătate de oaie, un sfert de miel, zece găini tinere, doisprezece pui, trei litri de țuică, șase litri de vin fiert, șapte duzini de ouă, salatele corespunzătoare. La masa de seară, cinci coaste de vacă, o oaie, trei sferturi de miel, o spată de vițel înăbușit, opt pui tineri, opt iepuri, două duzini și jumătate de vin alb sec, o duzină de sticle cu vin roșu… În Londra, această impresionantă delegație formată din douăzeci și unu de membri („Marea Ambasadă”, cum a mai fost denumită) a fost cazată inițial la John Evelyn (scriitor), care i-a descris ca fiind „un grup urât pur și simplu”. Se pare că Evelyn a fost corect în această descriere puțin măgulitoare, pentru că, după unele cercetări făcute de istorici, nota de plata a lui Petru cel Mare și a suitei sale la hanul Kings Arms a rămas neachitată… Pentru trei secole! Ce să zic, eram pe vremea aceea o adolescentă, dar știam și eu că datoriile se plătesc. Spiritul barbar, de hoardă, manifestat la nivelul unui țar… Reprezentativ și în ziua de azi… Mă ridicai cu multe agate în pumni, gata să plec cu ele acasă, dar vocea domnului Sojé răsună puternic: „De aici nu pleci cu nimic, numai cu amintirea!” Într-adevăr, amintirea aceasta a rămas atât de vie pentru tot restul vieții ! Mi-am pierdut atunci în adâncuri un cercel cu piatră de chihlimbar… A intrat, cred, în colecția domnului Sojé, care se înecase împreună cu doamna lui, în urmă cu vreo doi ani, când dăduseră drumul la baraj și-i prinsese viitura pe insulița de unde n-au mai putut ieși… De aici ireverențiozitatea lui sau, poate, ostilitatea de a mai primi pe careva înainte de vreme în acel spațiu metafizic al unui alt fel de viețuire.
(fragment din romanul Domino, în curs de apariție)
Surse: Historia.ro
