Disperări autumnale 2

Mustește pământul
de imaginea noastră fluidă.
Patria comună,
brăzdată de semințe de dor,
doare cumplit.
Hemoragie cu sânge tânăr.
Moartea clinică a idealului.
Ambulanța cu îngeri
s-a răsturnat la marginea destinului.

Dincolo de ghilotina limitelor,
iluziile gânditoare
se risipesc ca puful de păpădie.
Dincolo de menghina orizontului
răzbat miasmele veșniciei,
unde zei falși și-au făcut nevoile.
Dincoace,
doar polenul înfloririi trecătoare
zămislește certitudinea dureroasă
a exploziei mugurilor…

Stăteam pe pragul asfințitului
și ne-mproșcam cu cuvinte,
ruginind încet, amândoi,
în ploaia de lumină.
Ne loveam cu priviri de metal,
și trupurile noastre scrâșnitoare,
mâncate de rugina apusului,
făceau un vacarm groaznic de fiare vechi.
Gândurile ce fugeau de noi
se hăituiau printre colinele verzi,
trăgând unele asupra altora
rafale ucigașe de reproșuri.
Singurele certitudini
sunt iarba și florile crescute
între scheletele noastre ruginite.