Camelia Iuliana RaduCamelia Iuliana Radu
06.10.2015

Dincolo de fugă

112

pasărea om stă pe trepte

în loc de aripi are haine

în loc de cântec are lacrimi

în loc de pene are doar părul cărunt

şi în loc de cerul albastru are o uşă în somn

 

se trezeşte din ce în ce mai greu

mai rar

mai împuţinat

 

pe terenul viran o aşteaptă învăţătorul

omul fără înfăţişare

fără de trup

omul tuturor oamenilor

 

– ce fapte bune ai făcut azi

ce fapte rele îmi aduci la curăţare?

– azi am venit doar eu

am lăsat ghiozdanul acasă şi am venit

– eşti gata?

– da, sunt gata

spuse pasărea om

aşezându-şi trupul ostenit pe o piatră

apoi ieşi

uşa o vedea pentru prima dată

copertă

 

113

 

ei vin cu foamea în sac

adulmecă

omul bogat şi locul bine mirositor

furi se vor numi toţi căutătorii de mai mult

(dă-mi mie inima ta

dă-mi mie inima ta roşie

dă-mi mie)

 

 

114

 

dacă unul nu poate iubi

şi nu se întristează din această pricină

zilele lui frumoase vor fi şi bune

toţi îl vor iubi pe el

 

iar dacă va privi în groapă

şi va încerca să îi măsoare adâncimea

va coborî pe scară şi se va duce

nici nu se va mai vedea

 

iar de va rămâne sus

şi se va mulţumi sărac de sine

scăpat va fi de moarte

 

115

 

stăpân va fi pe toate ale sale

acela care va mulţumi

pentru cât de puţin

şi nu va muşca lumea aceasta

ispititor de frumoasă

 

 

116

 

undeva scrie că bine e să nu lăcomeşti

iar oamenii s-au gândit imediat la ospeţe

la zaiafeturi

nu şi-au amintit de foamea lor

nici de mușcătura hămesirii

de fiecare zi

 

nemulţumiți de cât primesc de-a gata

mult mai puţin decât visează

au numărat dumicații

și au judecat

 

nu s-au uitat către pofta din cap

nu au văzut mințile căscate din leagăn

cu urletul în gură

(dă-mi mie inima ta

inimă roşie dă-mi mie dragostea ta)

 

nu îşi repară nimic din firea tristă

care îi aspiră în neant

apoi zic

(deşi era doar o eroare de gândire)

că sunt vinovaţi

și aruncă la fiecare pas

câte puţin din viaţă

 

 

118

 

când a venit

şi a spus

voi înghiţi tot ce e urât întunecat şi trist

nu a fost nimeni să îl creadă

s-au gândit doar că ar fi de folos o minciună

pentru înfometaţii lumii

 

frumuseţea pare puţină

şi durerea prea îndestulătoare

deşi dăm din fiecare

atât cât cuprindem în braţe

 

iar unii s-au lăcomit să mănânce

merindea stricată

s-au înmulţit

au crescut copii la fel ca ei

s-au învăţat aşa

 

 

119

 

de parcă nici nu aş avea inimă

de parcă aş fi şi nu aş fi

 

 

120

 

toţi vin să judece

să spună cât de mult greşeşti

câte banalităţi spui atunci când traversezi

lumea inimii tale

 

nici măcar nu e cazul să te superi

atâta vreme cât eşti fericit pe drum

iar ei oricum nu vor înţelege fericirea

la fel ca tine

 

cum te poticneşti şi cum te ridici

cum întingi cu pâine în lacrima cerului

cum înghiți înspăimântat picătura de lumină

știind că e doar o oglindire

 

fugă

 

121

 

pe dinafara poveştii când eşti

despărţit de cîntecul lumii

cauţi şi nu găseşti culoarul prin care

să fugi

în urmă să te laşi

ca pe o haină străină

 

puțin de-ai mai rămâne

cât să te obișnuiești cu întunericul

lumina ar izvorî singură

ca un cantec

iar când ai ieși

s-ar aşeza toate cu fața

ai fi miez

 

 

 

122

 

iată, oamenii îşi întind frumuseţea la soare

o pun pe masă

luaţi de mâncaţi şi săturaţi-vă

se îndeamnă unii pe alţii

şi fiecare ia

şi nimeni nu se satură vreodată

 

în altă zi

oamenii îşi arată urâciunea

şi întunecimile toate

masa e bogată are felurite

cunoscute

şi necunoscute

 

şi tot aşa, se îndeamnă unii pe alţii

luaţi, masa e plină

dar nimeni nu se apropie

sătui şi sfielnici părăsesc locul

 

 

222

 

duhul a intrat în om

şi când omul a vrut să îl dea afară i-a spus

– pentru ce plângi şi vrei să mă dai afară

fiinţă meschină?

eu am venit în loc părăsit

în loc neumblat

animalele pădurii şi-au făcut vizuină

şi nu le-ai alungat

păsările nopţii stau agăţate de tavanul surpat

şi ai tăcut

am găsit şobolani sub patul tău

găuri în podeaua ta

şi nici că te-ai sinchisit

azi îmi spui să plec dintr-un loc

străin ţie şi aproape mort?

 

dă-mi inima ta inima ta roşie dă-mi mie

dă-mi dragostea să o ţin la piept

şi vii vom fi amândoi

 

dar omul încolăcit pe jos de durere

îi spune şoptit

– nimic din ce a făcut Dumnezeu

nu este rău în firea sa

nici păsările, nici animalele de pe pământ

nici viermii din pământ

doar nepotrivite pot să fie

pentru omul nevăzător

care nici de el nu se îngrijeşte

 

multă durere îmi pricinuieşti

mănânci din carnea mea

să te ţii viu

râcâi în pereţi

şi scorbură duhnitoare îţi faci

 

– am dreptul prin lege să ocup

ceea ce omul părăseşte

 

– mai bine nepriceput în casa mea

decât cu locuitori ca tine

migratori din lumea necunoscută

pe care vântul îi aruncă în ogradă

şi care nu ştiu de niciunele

 

– tu alegi să mori?

 

– mort am fost prin naştere

venit sunt într-o lume mărginită

stau cu ochii pe ceas

de la naştere până la întoarcerea

în praful etern

eu sunt ochii nisipului deschişi o clipă

şi tot ca el mă înmulţesc

vreau să înţeleg măcar o clipă

din timpul celor vii

am o cuşcă frumoasă cu frunze verzi la ferestre

de mila mea adusă aici

dar tu ce cauţi în vremelnica mea sclipire

pe orbită?

 

– dă-mi inima

inima ta roşie dă-mi mie

dă-mi dragostea să o ţin la piept

 

548 cititori