Camelia Iuliana Radu
112
pasărea om stă pe trepte
în loc de aripi are haine
în loc de cântec are lacrimi
în loc de pene are doar părul cărunt
şi în loc de cerul albastru are o uşă în somn
se trezeşte din ce în ce mai greu
mai rar
mai împuţinat
pe terenul viran o aşteaptă învăţătorul
omul fără înfăţişare
fără de trup
omul tuturor oamenilor
– ce fapte bune ai făcut azi
ce fapte rele îmi aduci la curăţare?
– azi am venit doar eu
am lăsat ghiozdanul acasă şi am venit
– eşti gata?
– da, sunt gata
spuse pasărea om
aşezându-şi trupul ostenit pe o piatră
apoi ieşi
uşa o vedea pentru prima dată
113
ei vin cu foamea în sac
adulmecă
omul bogat şi locul bine mirositor
furi se vor numi toţi căutătorii de mai mult
(dă-mi mie inima ta
dă-mi mie inima ta roşie
dă-mi mie)
114
dacă unul nu poate iubi
şi nu se întristează din această pricină
zilele lui frumoase vor fi şi bune
toţi îl vor iubi pe el
iar dacă va privi în groapă
şi va încerca să îi măsoare adâncimea
va coborî pe scară şi se va duce
nici nu se va mai vedea
iar de va rămâne sus
şi se va mulţumi sărac de sine
scăpat va fi de moarte
115
stăpân va fi pe toate ale sale
acela care va mulţumi
pentru cât de puţin
şi nu va muşca lumea aceasta
ispititor de frumoasă
116
undeva scrie că bine e să nu lăcomeşti
iar oamenii s-au gândit imediat la ospeţe
la zaiafeturi
nu şi-au amintit de foamea lor
nici de mușcătura hămesirii
de fiecare zi
nemulţumiți de cât primesc de-a gata
mult mai puţin decât visează
au numărat dumicații
și au judecat
nu s-au uitat către pofta din cap
nu au văzut mințile căscate din leagăn
cu urletul în gură
(dă-mi mie inima ta
inimă roşie dă-mi mie dragostea ta)
nu îşi repară nimic din firea tristă
care îi aspiră în neant
apoi zic
(deşi era doar o eroare de gândire)
că sunt vinovaţi
și aruncă la fiecare pas
câte puţin din viaţă
118
când a venit
şi a spus
voi înghiţi tot ce e urât întunecat şi trist
nu a fost nimeni să îl creadă
s-au gândit doar că ar fi de folos o minciună
pentru înfometaţii lumii
frumuseţea pare puţină
şi durerea prea îndestulătoare
deşi dăm din fiecare
atât cât cuprindem în braţe
iar unii s-au lăcomit să mănânce
merindea stricată
s-au înmulţit
au crescut copii la fel ca ei
s-au învăţat aşa
119
de parcă nici nu aş avea inimă
de parcă aş fi şi nu aş fi
120
toţi vin să judece
să spună cât de mult greşeşti
câte banalităţi spui atunci când traversezi
lumea inimii tale
nici măcar nu e cazul să te superi
atâta vreme cât eşti fericit pe drum
iar ei oricum nu vor înţelege fericirea
la fel ca tine
cum te poticneşti şi cum te ridici
cum întingi cu pâine în lacrima cerului
cum înghiți înspăimântat picătura de lumină
știind că e doar o oglindire
121
pe dinafara poveştii când eşti
despărţit de cîntecul lumii
cauţi şi nu găseşti culoarul prin care
să fugi
în urmă să te laşi
ca pe o haină străină
puțin de-ai mai rămâne
cât să te obișnuiești cu întunericul
lumina ar izvorî singură
ca un cantec
iar când ai ieși
s-ar aşeza toate cu fața
ai fi miez
122
iată, oamenii îşi întind frumuseţea la soare
o pun pe masă
luaţi de mâncaţi şi săturaţi-vă
se îndeamnă unii pe alţii
şi fiecare ia
şi nimeni nu se satură vreodată
în altă zi
oamenii îşi arată urâciunea
şi întunecimile toate
masa e bogată are felurite
cunoscute
şi necunoscute
şi tot aşa, se îndeamnă unii pe alţii
luaţi, masa e plină
dar nimeni nu se apropie
sătui şi sfielnici părăsesc locul
222
duhul a intrat în om
şi când omul a vrut să îl dea afară i-a spus
– pentru ce plângi şi vrei să mă dai afară
fiinţă meschină?
eu am venit în loc părăsit
în loc neumblat
animalele pădurii şi-au făcut vizuină
şi nu le-ai alungat
păsările nopţii stau agăţate de tavanul surpat
şi ai tăcut
am găsit şobolani sub patul tău
găuri în podeaua ta
şi nici că te-ai sinchisit
azi îmi spui să plec dintr-un loc
străin ţie şi aproape mort?
dă-mi inima ta inima ta roşie dă-mi mie
dă-mi dragostea să o ţin la piept
şi vii vom fi amândoi
dar omul încolăcit pe jos de durere
îi spune şoptit
– nimic din ce a făcut Dumnezeu
nu este rău în firea sa
nici păsările, nici animalele de pe pământ
nici viermii din pământ
doar nepotrivite pot să fie
pentru omul nevăzător
care nici de el nu se îngrijeşte
multă durere îmi pricinuieşti
mănânci din carnea mea
să te ţii viu
râcâi în pereţi
şi scorbură duhnitoare îţi faci
– am dreptul prin lege să ocup
ceea ce omul părăseşte
– mai bine nepriceput în casa mea
decât cu locuitori ca tine
migratori din lumea necunoscută
pe care vântul îi aruncă în ogradă
şi care nu ştiu de niciunele
– tu alegi să mori?
– mort am fost prin naştere
venit sunt într-o lume mărginită
stau cu ochii pe ceas
de la naştere până la întoarcerea
în praful etern
eu sunt ochii nisipului deschişi o clipă
şi tot ca el mă înmulţesc
vreau să înţeleg măcar o clipă
din timpul celor vii
am o cuşcă frumoasă cu frunze verzi la ferestre
de mila mea adusă aici
dar tu ce cauţi în vremelnica mea sclipire
pe orbită?
– dă-mi inima
inima ta roşie dă-mi mie
dă-mi dragostea să o ţin la piept
