Alina Neagoe
Cerul, cu ultimele-i băieri de întuneric, stătea gata să cadă spre răsăritul sângeriu precum bretelele grele ale unei rochii de catifea neagră dezgolind umerii cruzi ai unei fetișcane rușinate de prea frăgezimea și lumina pielii sale.
Ciudată noaptea! Pe cât de liniștită, pe atât de deasă în tăcerile grele, în muțenia asurzitoare a tuturor celor sortite a exista; dintotdeauna m-a încremenit zbaterea aceea încrâncenată și surdă dintre noapte și ziua ce lupta să se nască și, spre uimirea-mi ulterioară, niciodată nu am fost în aceeași tabără, nu știu de ce.
Uneori mi-am dorit să fie victorioasă noaptea, să înfrângă ziua cea zgomotoasă și obraznică ce, încă din pruncie se încumeta a ține piept nopții înțelepte, mai înainte încă de a-și fi înțeles propria-i existență. Îmi doream să trăiesc o noapte veșnică, să obosesc tăcând, să ne prezumăm cumva dorințele fără să vorbim, să ne fie milă și teamă că auzindu-ne glasurile în noapte, am schimba într-un mod cumplit ori, dimpotrivă, prea banal, esența, conținutul atâtor sentimente, dorințe, voințe, visuri. Nu o dată m-am întrebat de ce oamenii irosesc nopțile dormind, de ce această ordine în care, în mod cert ziua este preferată nopții, este trăită cu fiecare clipă a ei, bună sau rea, în timp ce noaptea, veșnică dezlegare a neliniștilor și angoaselor, nu este trăită. Mda…
Alteori m-a bucurat victoria repetată, susținută a zilei, iubind și rămânând mută de uimire în fața transformării uluitoare a unui bob de lumină într-un fenomen atotcuprinzător.
În dimineața aceea, una dintre primele pe care mi le amintesc cu acuratețea unui copil care, deși nu poate defini toate culorile, își recunoaște cu desăvîrșire rostul fiecărui creion colorat și nu umple niciodată cerul alb de pe coala fragedă de desen cu negru, am zâmbit prietenește primelor raze de soare scăpate pe furiș pe sub crengile verzi de măr cu care mama împădurise perdeaua albă de nailon si care, culmea, nu se ofileau niciodată.
Ridicându-mi leneș pleoapele, privirea mi s-a oprit pe buclele perfecte și pline de candoare ale fetiței blonde cu telefon care părea că îmi așteaptă și urmărește revenirea din lumea viselor; într-o mânuță bucălată și roză ținea cu interes receptorul unui telefon cum nu mai văzusem decât prin filme, iar cealaltă mânuță odihnea deasupra unei pături matlasate care se întindea până la rama aurie, așteptând parcă mâna mea.
-Haideți, trezirea! izbucni glasul mamei pe care nu o vedeam, dar o ghiceam undeva în spatele holului ce dădea în camera noastră.
– Scoa-lă-te, scoa-lă-te, pu-tu-ro-su-le/ Nu mă scol, nu mă scol, că mi-e ta-re somn! cântă poruncitor și cadențat mama și răspunse în locul eternului copil ce refuza , zilnic, să schimbe realitatea pe dulcele viselor.
Ușa dormitorului scârțîi de câteva ori și, acompaniată de tresăltările leneșe ale podelei de blană, mama se înfățișă lângă patul nostru pentru începutul ritualului: pupăceala de dimineață!
Într-o clipă dulcea pupăceală a mamei se întinse ca o peltea aromată cu toate florile și fructele pământului, dinspre vârful degetelor mâinilor noastre și până pe ochi, tâmple și chiar vârful nasului care nu scăpa niciodată neobservat și nemarcat de urma umedă și drăgăstoasă a buzelor mamei.
Ridicându-mă din pat știusem imediat că ziua aceea urma să fie una dintre cele mai fericite: mama îmi pregătise pentru grădiniță o pereche de ștrampi albi cu floricele și o rochiță maro de catifea, tip salopetă, cu ciupercuță pe buzunarul de la piept în care dormea cel mai liniștit somn copilăria.
-Vă rog să vă ridicați în picioare, intră președintele completului de judecată! ordonă o voce feminină deloc prietenoasă la o primă audiție, și toate crengile de măr ale mamei dispărură brusc ca și fetița blondă cu telefonul, sub zgomotul pașilor grei și grăbiți să îndeplinească întocmai spusele grefierului de ședință.
Mi-am ridicat rapid corpul mare și greu ce încăpuse odată în cea mai frumoasă rochiță de catifea maro și ciupercuță pe buzunarul de la piept; în locul rochiței crescuse parcă odată cu vârsta o robă neagră, sobră, densă, care nu avea buzunar la piept și nici ciupercuță , ci doar o eșarfă albă care arbora cumva o ultimă declarație de pace și lumină războiului din jurul meu.
Judecătorul intră cu pași vioi, încrezători, de parcă aducea pe umerii negri dimineața, zâmbind misterior și ușor reținut în timp ce stăpânea din priviri mulțimea de oameni adunați de prin toate colțurile pentru a-și afla, înainte de vremea cea de apoi, dreptatea.
În primul moment, involuntar, nu m-am putut abține să nu invidiez magistratul ce tocmai intrase întrucât eu nu reușisem această performanță, picasem în acel an examenul de admitere la I.N.M., lucru ce îmi zdruncinase puternic încrederea în mine. Culmea este că la intrarea în sala de examen cea dintâi imagine din fața ochilor mei fusese a maicii starețe de la Mânăstirea ” Dintr-un Lemn ” pe care o vizitasem cu ceva timp în urmă și care mă sfătuise îngrijorată să nu îmi doresc a fi unul care face și împarte dreptate.
Nu înțelesesem foarte bine tâlcul spuselor măicuței și nu pricepusem dacă era un sfat cu caracter predictiv sau teama unei iubitoare de Dumnezeu de a nu murdări cu judecata mea lumească un exercițiu divin, de a nu transforma Adevărul și Dreptatea într-un act superficial de divinație. Oricum la momentul respectiv fusesem dezamăgită de sfatul maicii starețe care, ziceam eu, nu avea cunoștiințe juridice pentru a putea înțelege în ce constă statutul de judecător precum și faptul că, așa cum ne repetase constant profesorul de drept civil , dreptul se întemeiază pe morală, iar morala pe religie, nu?
Puteam să tratez diferite subiecte de drept fără să obosesc și cu o asemenea convingere cum numai pe la martorii lui Iehova mai văzusem, când te ademeneau cu câte o cărțulie subțirică și puternic colorată pe stradă și nu se lăsau impresionați de privirea ta disprețuitoare ori descurajantă până nu îți strecurau în urechi câte un psalm, cu glas sforăitor, și îți aruncau în brațe un altfel de Isus, confecționat după un manual de instrucțiuni greșit înțeles, confundat cu Scriptura, astfel încât după cele 2 minute de discurs mai că îți venea să deschizi brațele ca să prinzi Isus-ul lor de teama ca, odată aruncat spre tine, să nu cumva să cadă și să își spargă capul de trotuar, lângă piciorul tău de necredincios, cu atât mai mult cu cât , conform spuselor lor, era ”Rege al Regatului Ceresc al lui Dumnezeu”.
Deși știam atât de multe, practic, în prima zi din nobila mea meserie de avocat, când începuse deja să se cam strice prospețimea încununatei de laude absolviri a facultății, constatasem că nu știam să redactez nici măcar o cerere de divorț, iar în următoarele zile constatasem că sunt doar un muritor de foame cu valențe teoretice privind sistemul de drept român; după câteva săptămâni deja nu mai îndrăzneam să-mi proiectez la nivel mental viitorul care , în urmă cu ceva timp se vedea frumos conturat, aspectat pe casa carierei, îmbrăcat într-o aură de o luminozitate aproape palpabilă și mi se părea că viața îmi devenise brusc de o evanescență tulburătoare.
Îmi petreceam foarte mult timp citind; deschizând coperta unei cărți reușeam să închid ușa unei lumi din care , puțin câte puțin, începusem să nu mai înțeleg nimic și în care îmi părea că valorile nu erau cele pe care le percepusem până la acest moment al existenței mele ca fiind de esența vieții în sine. În fiecare dimineață mă trezeam în același coșmar.
Îmi aduceam aminte cum tata obișnuia să o îndulcească pe mama atunci când, dezamăgită de rezultatele noastre, ne certa pentru vreo notă mică, spunând că ”decât un filosof ofticos, mai bine un măgar sănătos”, expresie care devenise ulterior cumva proverbială pentru noi. Cu toate astea, eu eram un fel de corcitură, un catâr ceva, întrucât, raportat strict la teorie, deși îmi plăcea să cred că dețineam destul de multe calități, respectiv eram mai întâi de toate visătoare, aveam apetență pentru cunoașterea absolută, aveam conștiința unor valori proprii, nu m-aș fi putut număra în rândurile filosofilor, cheltuindu-mi gândirea pe rezolvarea problemelor cotidiene ce nu se mai terminau, dar nici măgar nu rămăsesem și începusem parcă să regret imposibila apartenență la specie.
Sursa foto: pinterest.com
