Din zori…

Din zori, o ceață densă
se înalță spre cerul puternic azuriu,
plutește lin pe dealuri –
cuminte, Soarele s-arată
cu aura-i gălbuie…

Din zori, te-ntrebi, ce-mi bate la ferești?
și te trezește iarăși –
un vânt, o adiere rătăcită,
cătând un loc de-odihnă;
un calm de dimineață.

Din zori, din zări,
s-arată marea, pustie deocamdată
și ceața-i peste ape și,
corbul n-a dormit;
se plimbă printre norii cețoși, prea plumburii…

Și-n greaua dimineață,
privesc în zări, nu văd nimic –
același corb se pare, zigzag,
scufundat, cufundat
în mantia de ceață.

E-o liniște prea blândă!
Nu corbul mă ajută,
mă ispitește jocul lui –
mă doare natura,
mă-nțeapă o văpaie.

Se duc norii, se duce ceața;
Se duce corbul și se-ntoarce.
S-aruncă Soarele pe cerul prea azuriu
S-aruncă natura
în spectacolul prea străveziu.

Nu știu, e primăvară, e vară?
Nu-i nici toamnă, e verde peste tot –
puțină floare, puțin chin
de suflet peste noi,
puțină liniște, s-arată Omul
prin pleoapele-i plăpânde –
un ochi, doi ochi la infinit.

Iar noi, tot un spectacol –
Din zări, în zori, nu știu,
nu știi, ce știm?