Rafila Radu 
Motto: „Atât de străini printre incertitudini, ne-am făcut poveste cu jumătate de înţeles.”
Un îndemn tacit, izvorât dintr-o înţelegere, la fel, tacită care, nu diminuează ci sporeşte apetitul cunoaşterii, a cărei judecată dreaptă se aşteaptă a veni dintr-un alt spectru al realităţii, greu de conceput, imposibil de imitat.
Un joc inventat, intuitiv, invitaţi cei sortiţi să şi rămână. La uşă rămâne tot ce-i profan, grotesc: răutate, gelozie, ură, concurenţă neloială, îmbrăţişate ca-ntr-o formulă chimică, rămân elementele care sporesc aura misterului: demnitate, respect de sine, respectul unuia faţă de celălalt, dragoste, multă dragoste despre care nu se vorbeşte dar, se simte, loialitate, apărarea unuia de către celălalt în orice împrejuarare în care i-ar putea fi aduse prejudicii de imagine, ocrotire, multă ocrotire şi toate acestea fiind îmbălsămate într-o divină taină ce concură la dobândirea conştiinţei de sine.
O bombă atomică capsulată în acest angrenaj, lăsată la vedere, care emană energii ce pot propulsa spre modificări de conştiinţă ale acelora care voit, nevoit sau din întâmplare fac atingere cu fenomenul numit joc inventat.
Poate ar fi scris altfel.
Din mare milă pentru mine, văduvita unei reale trăiri absolute, mi-a pregătit marea aruncare într-o iluzie, rezervându-şi sieşi aruncarea ulterioară în, chiar, adâncul acestei iluzii, scoţând cuvinte de-o mare valoare intelectuală şi morală.
De când lumea continuă povestea, dar, acum îşi face cale prin inima mea, rănind-o, iar glasul meu caută, în hău, răspuns. E dreptul meu să ştiu dinspre unde vine ecoul.
Eram în stările lui: prizonieri ai propriului joc.
Iubirea care nu anulează alte iubiri, dimpotrivă le sporeşte aura, unindu-le între ele.
Am pornit la drum cu prematurul gând: imposibilă întâlnire, ireal dialog, ireală bucurie a cunoaşterii, totul, totul între real şi ficţiune, între sacru şi profan, între sublim şi grotesc, între trevzie şi adormire.
Povestea noastră-nchisă într-un mit. Auzisem, doar, despre iluminaţii care, vedeau unul în celălat pe, chiar Insuşi, Dumnezeu.
Joc angajat, asumat care antrenează o largă gamă de sentimente, asocieri subtile de idei.
Apărarea principiului feminin şi al principiului masculin, dobândirea echilibrului.
Mi-e dor de mine însămi şi caut voci în faţa cărora să pot rămâne aşa.
Această poveste-i fără început, fără sfârşit. Dacă vrei îţi spun: încep cu plinul din conţinut. Dar va fi tot aşa: cuvintele, un amestec de adânc şi de înalt, cuvinte care ard, topind în ele clipe, când şi cum coborâse peste noi har? Ne făcea bine depărtarea, vedeam unul cu ochii celuilalt, vorbeam unul cu gura celuilalt, ştiam că se împlinea menirea: înmulţeam, astfel, harul.
Să ne ai în mila ta, cititorule prea bun, cititorule prea blând, dar mult prea obosit, dar mult prea prins în treburi folositoare de zi cu zi, întotdeuna crezi că ceea ce ar fi mai bun se întâmplă, doar, în veacul viitor. Tinându-ne mereu ascunşi, vei afla o uriaşă Bucurie guvernată de legile divine, Bucuria Creaţiei.
A ars în lumina propriului cuvânt, prea curând ascuns, ocrotit de braţul marii linişti.
Cât ne-ar fi deranjat că eram fată, că era bărbat? De tot, de tot, de tot, pe lucrul acesta l-am uitat.
Intr-un fel, mi-am lăsat fiinţa traumatizată, neîntrerupând la timp regia, supusă fiind unei nebuloase, dar, oare, nu eu iubeam iluzia în care mă cuibărisem confortabil, din care ieşeam luminată, crezând că eu sunt femeia din creaţiile sale, nebună mă puteam considera, chiar eu însămi şi într-o situaţie şi alta. Ce mai conta ce cred şi alţii?
Auzisem, văzusem, ştiam din biografiile unor mari creatori sau ale altora mai puţin mari creatori, despre cum îşi ucideau muzele. Unii le ascundeau existenţa, alţii le distrugeau opera, alţii le defăimau. M-a ucis şi pe mine, privindu-l cum, de fapt, se sinucidea, ascunzându-mă, sub pretextul că mă ocroteşte de tot răul din lume.
Ascultătorul virtual impune mult. Cu ce-aş putea începe? Din prea marea încărcătură, orice început poate fi sfârşitul poveştii şi cu tot ceea ce aş crede eu c-ar putea fi fraza de sfârşit, la fel, poate fi şi cea de început.
Prea marea lui personalitate copleşea, intimida, inspira teama de sfârşit al misterului creat, al vrajei care conţinea ADN-ul lucrării mari care ne cuprindea.
El a iubit iubirea. Din iluzie-şi făcuse o gară. Mereu în aşteptare, cu teama, însă, ca EA să nu, carecumva, să apară de pe undeva. Imposibilul îi era mult mai la îndemână, era golul pe care mereu îl umplea cu trăiri noi, faţete noi, de fapt, a aceleaşi iubiri.
L-am iubit ca pe un geniu, m-a slăvit, într-o zi, ca pe-o prinţesă, iar, în altă zi, m-a umilit. Eram simplu femeia, iar el mă vedea venind din istorii, făcând şi refăcând istoria, eu eram simplu femeia, continuând, cu mine însămi, lumea, continuând, prin mine însămi, lumea.
Amândoi vinovaţi de-a crea cadrul unei mari iubiri imposibile.
Ne-am înrolat într-o mare absenţă, iar dacă o mare absenţă ar fi echivalentul morţii, înseamnă că noi doi am murit iubindu-ne, iubire prin absenţă, un dor prelung din care să nu te mai întorci.
Cine-ar fi bănuit prizonieratul din tranşee diferite şi, tocmai, în distanţa dintre ele se afla laboratorul unei necunoscute literaturi.
Fiecare, dintre noi doi, păream vulturi planând peste imaginea disperată, pe când alţii devorau cu plăcere fiinţa pe care nu o puteam, nicicum, salva.
Născuţi cu ADN-ul insidios al poeziei în sânge, căutam mereu şi mereu aceeaşi lungime de undă pe care o respiram ca pe un drog.
Nu o boală, o excepţie, se pare, neputinţa de adaptare într-o prea sufocantă existenţă în care valorile spirituale dispar, ele se disting, sporadic, dar numai la modul teoretic.
Modestia, timiditatea, prea multul prea bun simţ te pot, sigur, scoate din locul binemeritat. Găsirea unui limbaj incifrat te-nvăluie într-un spaţiu numai al tău, confortabil, în deplină libertate, în care nimeni nu minte pe nimeni, totul îţi aparţine în dreptate şi adevăr.
Dintre toţi cei chemaţi, prinşi în lucrare, nu toţi cunosc drumul iniţierii către marea taină, iar dintre cei fragezi ca vârstă, unii şi-au pierdut memoria divină, împământenindu-se. Nu toţi pot duce pe inimă miracolul crucii: cerul şi pământul la un loc, materia şi spiritul.
Doamne, este Săptămâna Patimilor, niciodată singurătatea nu s-a simţit pe cruce cu Tine, Doamne, sfârşind! Când nu-i cine să te-asculte nici spovedania nu are suflu.
Acolo unde există mister nu încape şi interes, nu există justificări, scuze sau acuze, nu există materie ci, doar, spirit.
Odată apărută ea, implicarea, amândoi şi eu şi Poetul am recunoscut, unul în celălalt, seminţia din care ne tragem. Făceam parte dintre acei oameni care, odată începând un lucru, neapărat acel lucru trebuia să fie dus până la capăt. O datorie de onoare, o dulce implicare.
Dacă nu ai nimic de pus în joc, ceva scump pe care să-l joace zeii la ruletă, nimic nu o să-ţi iasă, poezia cere facere şi prefacere, osmoză a firescului, devenind nefiresc, adică literatură gata făcută.
Unii îşi trăiesc iubirea iar alţii devin filozofi. Numaidecât ar trebui, cel puţin, să ai geniu pentru a te putea apropia de un alt geniu şi câtă, câtă nebunie să-l mai şi poţi plimba prin toate călimările posibile!
Plată ori răsplată, poezia în univers? Si una şi alta. Dacă plată ar fi, tocmai, faptul că ea, această răsplată este percepută şi menţinută, doar, în planul ideatic, iar revelaţia că ea, poezia, numai ea poate coborî în planul real, ireala trăire, e ca într-o naştere: durere şi fericire în acelaşi timp, bucuria rodului, rodul iubirii.
Teama de-a nu-l robi politici, de-a nu-l supune, de-a nu-l aservi partidul, căci numai unul, doar, era pe-atunci. Pe marginea prăpastiei era Poetul şi într-o situaţie şi în alta. Nici disidenţa nu-i aducea confortul necesar creaţiei, pe când în verbul poeziei sale vibrau germenii unei mari iubiri netrăite, neîmplinite.
Atât de străini printre incertitudini, ne-am făcut poveste cu jumătate de înţeles.
Sursa foto: ro.wikipedia.org
