Din jurnalul unei muze (III)

Motto: „Posibil să nu fi fost chiar eu. Sub văluri doseam chipuri necunoscute de femei ce nu pot plânge.”

Să  mai pot retrăi povestea de nimeni ştiută, să mă mai adaug odată absenţei din poveste, disperării aceleia care m-a cuprins când am realizat că El, Poetul sfârșește, că Destinul hotărâse deja ca ochii mei să nu vadă cartea promisă, despre corespondenţa ascunsă, despre încrengătura, păienjenişul stelar, încâlceala şi gâlceava uneori a stărilor care singure ies la iveală, în cuvinte rânduite luminos.

O rescriu eu. Această carte despre câteva bijuterii literare, câteva capodopere, o rescriu cu mijloace modeste, voi reda la fel de modest ceea ce mi-aş fi dorit să descrie Poetul, fără teamă, fără reticenţe, fără timorare, fără crispare: despre simplitatea unei întâmplări cu aura ei unică, decriptarea unor firi destul de controversate care nu au putut percepe, până la final, tocmai simplitatea umană. Despre durerea că nu am reuşit să ne dăm mâna firesc, într-o întâlnire firească.

El a plecat la Dumnezeu cu această durere, eu am rămas cu povara neputinţei de-a înţelege unde este nodul enigmei, ori poate că Poetul, un geniu, purta în structura sa şi partea nevăzută, neştiută a universului, şi toată durerea  de-a fi aruncaţi departe de miezul cunoaşterii absolute.

Să vrei, să poţi, să fii, să devii cuvânt, păşind, ca printr-un filtru, prin inima Poetului, prin creierul lui, mai întâi şi neapărat este necesară o trecere ca prin faţa altarului, un altar propriu: imaginarul deposedat de ură, invidie, gelozie. Aşa, numai aşa, bănuiesc eu că acele scrisori ale mele au atras atenţia, căci menţineau în ele vibraţia, energia creatoare, mecanismul curgerii şi cel mai adesea al înălţării spirituale. Sau cine ştie ce forţă dinafară supraveghea fenomenul? Aparent banal, dar profunzimea acestei întâmplări devenea, pe zi ce trecea, vehiculul ce ne conducea spre o haltă în care să descoperim o lume ascunsă, despre care să înţelegem cu uşurinţă că nu-i decât lumea în care trăim noi.

Cred că un sfert de secol de înlănţuire a cuvintelor, a trăirilor ca dintre o iederă şi un zid s-a mutat în veşnicie care, la rândul ei, mai trimite irizări în capodoperele rămase, creând bucurii în inimile celor care le citesc, le ascultă, puse fiind pe note. Ce mai contează cum s-au creat, câte energii s-au consumat, poate că acum chiar ţin în echilibru stelele care-şi consumă, una faţă de alta, iubirea, prin bucuria lor de-a fi, de-a exista în univers.

Rămân doar să confirm: aşa, chiar aşa, a fost povestea. Cu ultima mea picătură de sânge subscriu, pecetluiesc această jertfă. O jertfă a tăcerii care lucra în noi fabulos, o jertfă ca un mare păcat. Unde sfârşea jertfa? Unde începea păcatul? A rămas în inima mea frumuseţea dialogului neîntrerupt, răspunsul care se cerea la fiecare pas făcut, eram fiecare dintre noi doi şi întrebare şi răspuns. La timp. Poate că expresia „la timp” ne-a personalizat destinul, tot ceea ce doream se întâmpla numaidecât, neîntârziat, de bună seamă, firesc. Era bucuria tăcerilor consumate după legea îngerilor, neştiută, doar intuită. Irizări ale acestei bucurii mai păstrează încă inima mea. Mă tem că-n pieptul meu, trăindu-l doar pe El, bate inima lui. Tăcută, siameză forţă a necunoscutului, i-am trăit moartea, dar am rămas în trup.

Ce fac eu acum? Cu mâinile murdare de mister, remodelez un sentiment al meu, al meu, numai al meu.

A te apropia de propria trăire, resuscitând-o într-o manieră conştientă, nu ar putea însemna decât riscul de-a nu te putea salva de ridicol sau mai rău, de a afişa o posibilă infatuare, deşi puţină clemenţă obţinută de la starea de graţie, de exaltare, de exuberanţă în faţa creaţiei se admite.

A rămâne însă în smerenie, în pioşenie, în faţa revelaţiei din care subconştientul ne trimite semnale că este viu, îmbogăţit, că îşi primeşte seva tocmai de acolo, de-atunci când universul întreg ne dă semnale că facem parte integrantă din el, că vibrăm ca o celulă vie într-un corp şi că nu suntem, cumva, copiii săi adoptaţi.

Iată salvarea! Ne putem agăţa creând, cercetând, adică redescoperindu-ne, adică fiinţând.

Poate că şi teama de-a nu ni se lua darul ne ţine într-o tainică stare de umilinţă, o umilinţă nicidecum răufăcătoare, ci dimpotrivă.

A închide misterul ca într-o capsulă, în cazul creaţiei, este ca şi cum l-ai expune în calea tuturor: pentru a putea fi privit, în cazul picturii, pentru a putea fi auzit, în cazul muzicii şi a rezona cu el în cazul literaturii. A-l demonta, a-l explica, a demistifica nu este altceva, zic eu, decât acel fapt prin care nu faci altceva decât să dizolvi, să împrăştii, scăzându-i, în acelaşi timp, puterea, pe când alte spirite flămânde împrumutau, se hrăneau, prinse şi ele în angrenajul viu al creaţiei.

Mult mai la îndemână îi este creatorului dăruirea decât oprirea în loc prin decriptarea sensurilor, a formelor, punând la îndemâna altora mijloacele de culise, împrejurările, cauzele, constrângerile sinelui din actul de creaţie.

Nu este altceva decât o oprelişte cu iz subiectiv, intenţia de a-i sugera, a-l obliga, altfel spus, a-l pune pe cititor să trăiască aidoma experimentul care ţi-a fost hărăzit la un moment dat.

Nu o explicaţie se cere în acest demers, ci, desigur, o prelungire a stării prin crearea unei alte stări care să închidă în ea acelaşi mister. Cu alte cuvinte, se cere înmulţirea harului, fără a periclita sau a fragiliza efectul scontat.

Posibil să nu fi fost chiar eu. Sub văluri doseam chipuri necunoscute de femei ce nu pot plânge.

Cu prezenţa mea susţineam un permanent jaf: martor, întregul univers.

Cu uşurinţă, mă răpea din inima realităţilor, uneori frustrante, dureroase. Poezia cu miracolul ei ne ducea chiar până în miracolul ei. Îmbătați şi părăsiţi de dimensiunea realului nu mai ştiam ce ni se întâmplă. Răpuşi fiind de mişcarea astrelor pe cer, nu ne mai trebuiau nici nume şi nici martori reali. Ea, această mişcare a astrelor, ne hotăra nouă uitarea de sine, ţinându-ne paraleli cu riscul răbdării, căci devenise un risc, ceea ce s-a şi dovedit, în cazul Poetului, prăbuşirea sa sub şenilele nemiloase ale destinului cu ochi de vultur.

Numai întoarcerea la natură vindecă. Să cruţăm această posibilitate. Şi nu sunt eu singura discipolă a Marelui Maestru, slăvind verdele naturii. Destrupat acum, îl simt peste tot pe unde dragostea îl purta. Amestec în memorie cum privea chiciura ce umplea golul dintre ramuri, iarba arsă, bruma, ninsoarea, zăpezile, arşiţa, răsăritul soarelui, apusul, amiaza, ploile când benefice, când potop, marea blândă sau turbată, pe toate ni le-a lăsat moştenire, fără acte, fără partaj, fără procese. Pe-acolo pe unde Îl simțim pe Dumnezeu, nimeni nu ne opreşte să spunem că ne aparţine.