Din jurnalul unei muze (II)

Aşa îşi începuse Allena Maria jurnalul său pe care îl ţinuse bine ascuns cam tot un sfert de veac, pe cât duraseră şi acei ani de corespondenţă între ea şi Poet.

Se simţea oarecum tânără, la cei optzeci şi trei de ani ai săi. Se bucura de-o sănătate înfloritoare, programul ei nu era cu nimic deosebit cu cel de la cincizeci de ani.

Dar, totuşi, un gând ca un fior o străbătu: să mai citească încă o dată jurnalul din tinereţe, trăirile ei de-atunci, pe când se credea unică în univers, prin gestul tandru, sfânt, de-a împărtăşi, prin sute de scrisori, sentimentele ei unui Poet, cu literă mare, cum îi plăcea să îl numească.

Uneori i se părea că a fost o nebunie, altădată o spovedanie, iar cel mai adesea, nefiind ferm convinsă, chiar o operă de artă. Dar cel mai mult credea că prin acele scrisori sufletul ei demult mântuit, senin, transfera sănătate minţii şi trupului.

Cu credinţă îşi apăra povestea ei ridicată emoţional la puterea virtuţii, pe nimeni nu ar fi vrut să lase să o schimbe cu ceva, să mai adauge ceva, păstrând-o înfoliată în sacralitatea farmecului aflat.

Nu a primit niciodată concret un răspuns la aceste scrisori. Acum este convinsă: conţineau în ele şi răspunsul, cu mintea ei deja înţeleaptă, matură ştia: dacă şi eu aş fi primit astfel de scrisori n-aş fi ştiut, desigur, ce să răspund. Ce să răspund? Răspunsurile erau în oglinzile sparte zi de zi şi refăcute în mod sisific de-amândoi.

Paginile îngălbenite de vreme i se lipeau de mână, de inimă, de suflet, de viaţă şi de moarte, iar conţinutul lor parcă-şi lua înălţarea, transportând-o şi pe ea, cu toată existenţa ei de până atunci, în alt spaţiu locuit chiar de trecutul acela care începea uşor, uşor să reînvie. A fost, oare, adevărat? Dar din moment ce irealitatea aceasta renăştea în ea, lăsând-o cu mult în urmă, pe aceea care credea că era, nu numai că era adevăr, era adevărul viu.

Fiecare însemnare, datată cu grijă, marca, de fapt, definiţii ale aceluiaşi şi aceluiaşi gest simplu şi, totuşi, atât de complex de a-i trimite poetului scrisori, de a-i răspunde impetuos disperărilor sale pe când îl ştia rătăcit într-o lume pe care nu o putea nimeni cu nimic schimba. Fiecare recunoscuse, într-un fel sau altul, că făceau parte dintr-o altă lume în care ordinea le-ar fi putut dicta un alt destin.

Încă de când era copilă, Allena Maria a înţeles că este sau ar putea fi un altfel de copil, prin numele pe care îl purta cu mândrie. Toată lumea tresărea la auzul numelui său. Unii chiar îi cereau explicaţii. Într-o lume a satului, un astfel de nume scris cu doi de l, cu două nume feminine alăturate, dintre care unul fiind chiar al Maicii Domnului, dar, mai ales, sonoritatea creată arăta dintr-o dată, că acest nume al ei, nu prea era de pe aici. Își ducea numele ca pe un trofeu ce îi sporea aura cu mult peste cât ar fi putut înţelege firava copilă de ţară.

Ea nu ştia ce să le spună copiilor răutăcioşi, doar celor mari le repeta într-una ceea ce auzise de la părinţii ei, care şi ei la rândul lor se poticneau în a da explicaţii, după cum bunica de pe tată îşi oprea povestea, învăluind-o într-un mare mister.

Bietul ei tată nu a înţeles niciodată cine a fost tatăl lui, mai mult decât atât: un om rătăcit, venit din fundul Rusiei, într-o călătorie privată prin ţara noastră. Cum a găsit-o pe bunica ei, cât de frumoasă o fi fost această ţărancă de a putut el să rămână pentru totdeauna pe aceste meleaguri, mai ales că, după cele spuse, provenea dintr-o familie de intelectuali? Pe mama sa, prim balerină, o chema Allena Maria.

Dar se pare că Allena Maria nu purta numai numele acestei balerine, ci avea şi ceva din destinul ei de artistă, un ceva inefabil, simţul acela care o definea, care o făcea să fie altfel.

Nu degeaba, cu mult mai târziu, a găsit prin textele sale, scris cu litere de mână: „de la geamul meu luna se vede altfel”

Altfel, altfel, altfel.

Credea mult în acest altfel de a-şi trăi viaţa, sau, mai curând, mai trăia un soi de viaţă, pe deasupra.

Viaţa trăită pe deasupra, ştiută numai de ea, ascunsă bine în sertarul acela din casa ei, încuiat timp de douăzeci şi cinci de ani, despre care nimeni din casă nu a întrebat niciodată nimic, îi aducea ei nădejdea că trăirile acelea şi-au urcat esenţele spre slăvi şi ele i-au netezit calea spre lăcaşul fericirii absolute.

Cu cheia în mână, tremurând de emoţii care se chemau din toate cotloanele amintirilor şi o năvăleau. Din toată inima râvnea să citească, să recitească jurnalul, să mai trăiască, încă odată, ceea ce credea, fără reţineri, că şi-au reprimat în viaţă, atât ea cât şi Poetul ei, le-a adus amândurora, mântuirea.

El, acolo sus, foarte sus, ea, aici, purtându-şi enigmaticul nume, ca pe un trofeu oferit la Marele Joc, de chiar Măria Sa Destinul.

Ce-am făcut în tot acest timp? Am murit. Odată cu El, Poetul. Doar i-am promis, nu? Să murim împreună. Am rămas închisă în pridvorul lung şi îngust, acolo unde se face Judecata de Apoi. Mi-am căutat vină, mi-am căutat teamă, mi-am căutat păcat, complexe de inferioritate, de superioritate, mi-am căutat sentimentele de ruşine, de slavă, de bucurie, de revoltă, de duioşie, de mânie, de gelozie, de orgoliu, de vanitate, de persecuţie, de furie, de groază, de mândrie, de smerenie, de umilinţă, de credinţă, de îndoială, de scârbă, de dor, de adoraţie, de adulaţie, de veneraţie, de greaţă, de-nfiorare, de tristeţe şi însingurare, de îndoială şi de crez profund, de optimism şi disperare, de înfumurare sau de respect binemeritat, de ignorare, de absolută recunoştinţă, de iubire pentru un cântec venit întotdeauna de departe care să le amestece pe toate acestea, un cânt al unei păsări fără nume, un cântec înşurubat pe un gând pietros.

Allena Maria, un destin de Fefeleagă, cărând pe suflet pietre, atât de multe pietre cât pentru un altar în care nu ar avea voie să şi intre, un altar zidit în vârful Muntelui Sfânt, pe care nu ar avea voie să îl şi urce, acest destin în care sufletul se perpeleşte între satanic şi divin, şi nu-i cine să o dezlege, nici sfinţii părinţi, nici un Freud să-i desluşească din vise şi nici un Jung să-i recunoască răbdarea pe care îşi plia trăirile, împletindu-le pe cele vechi cu cele noi.

Un gând pietros ce seamănă cu viaţa, ce seamănă cu moartea. De acest gând m-am scuturat, renăscând. Știam doar atât: numai EL, Poetul, ştia cum să spună, ce să spună, când să spună şi aceste gânduri ale mele măsluiau şi şansele lui mari, succesul său se revărsase demult, dându-i măsură gloriei sale. Acoperit de atenţiile istovitoare, uneori, ale unui public ce sporea pe zi ce trecea, eu nu mai eram decât o umbră-n univers, născută dintr-o întrebare fără răspuns. O umbră aducătoare de noroc, ascunsă chiar în sinea mea.