Diminețile toate au ochii tăi

Ne pierdusem unul prin celălalt!
buzele mele cerșeau prin
adâncuri de tine, ospățuri jilave.
mă înspăimânta negura sub care
himerele, mă ademeneau sarcastice.
respiram odată cu tine, în timp ce
tăcerile noastre își gâtuiau
de emoție umbrele.
șerpi veninoși ne amorțeau peste
cruzimea desfrâului de carne,
ne-îndrăznind să întrerupă desmățul!
câte un ticăit de secundă ne reamintea
că, și în surdină timpul zboară
mușcând Universul!
triumfător, mi te înfloreai în fiecare
atingere ce-mi răzvrătea respirul, înfiorându-mă!
erai dincolo de chemarea trupului,
răsăritul sub care învățasem să gust veșnicia.
neputincioasă, am rămas surghiunită în tine
și, de atunci diminețile toate au ochii tăi!