Isabela Branescu 
Am ales să mă-nfășor în culorile toamnei
Le-am adunat așa cum au venit
Agile păsări de pradă:
Primul zâmbet,
Primul pas,
Primul cuvânt,
Câtă vreme există poeți, spuneai,
Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată!
(Insistai să mă convingi,
Iubirea de sine doare, spuneai.
Nu ai auzit ultima ta frunză cum a oftat! și ai plecat)
Prima sărutare,
Primul scâncet,
Prima toamnă,
Ultima toamnă…
M-am oprit la ultima toamnă pe care ai îmbrățișat-o
Ploua
(Ploile anotimpului de bronz ar fi calde
Dacă limbile clopotelor nu ar fi ancorate în moarte)
Câtă vreme există poeți, spuneai,
Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată!
În ziua aceea a plouat pentru toate toamnele viitoare
Prima negare,
Prima tăcere,
Prima uitare…
Mă desfrunzesc, constat, privind cum se scurge ruginiul din mine
Dau la schimb respirații pentru emoții pe care nu le-am trăit
O convertire a culorii în rime
(Ar trebui să mă vezi, cochetez cu versuri hulpave, haine)
Să râd?
(Timpul prezent ar deveni mai ușor de mutat
În combinațiile limbii materne)
Să plâng? (Îngrop norii în palme și focul în șoapte, visul în rime
O ecuație pentru respirațiile contorizabile ale toamnelor)
Câtă vreme există poeți, va continua dialogul însingurat
Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată!
Mă desfrunzesc și mă așez lângă mine
Sursa foto: roxanatrandafir.ro
