Ca un pendul, sub neliniștea care-l aduce dintotdeauna înapoi. Ar fi fost doar o parte din mine, ce a crescut în umbra morilor de vânt. Să te poți regăsi atunci când rătăcirea iți îngăduie să te cauți numai, prin singurătate. Depășind starea de nimic ce doare deodată cu trecutul poticnit anormalitătii, la capătul insomniilor fluturându -și netrăitele vise. Legătura cu neantul, fără vreo delimitare existenței. Că rătăcind se pleacă voia uneori, atunci când se desprinde fără zbor, întorcându-se continuu la-ntâiul cauzei. În episoade transcendente ce nu limpezesc ecourile vidului prin care-mi scurmă anevoie împrejurul, coborând din singurul refugiu neființei. Deșertăciuni întredeschise printre gânduri. Pânzele de ceață dincoace de lumina dimineții care curge-ntârziată. Risipindu-se unui fulger, neterminat hotar de flăcări, căruia sunt sortit să -i oblăduiesc ascunzișul. Din puţinătatea tainelor lumești.
Cât mă întorc să -ndrept uitarea dinspre moarte, evidențele se vor prăbuși. Și o pot lua de la capăt stăpânit de aceeași foame de iluzii. Rândul meu îndreptățit la dezordine. Printre falangele unui ținut năpădit de pribegie. Să -mi răscumpăr diferența dintre gând și înălțare, stau cu zborul treaz în mine și refac greșelii calea, printre ochiurile contrastelor la pândă. Orbitoare în pragul nimicniciei. Ar fi putut bântui fără identitate, fără ecouri liniștii nepăsătoare la urmări. Mă aplec apoi peste răbdare. Mă înfurii vinovat statorniciei de -a răzbi printre rămășițele din mine, suspendat între vâlvătăi ce taie trecutul și rănile dezgolite înaintea revelației divine. Când nu mai am de ales să-ncerc salvarea în neant, cine mă poate reține în zona disimulării crepusculare! ?
Acelei vieți care nu va trece spre cele care nu pot veni. Să ardă încontinuu. Pe altarul îndoielii, al cumpenelor ce n-au astâmpăr, legământul cu tăcerea care se sparge. Și rămân să zac nedumerirea, sfârșitul unui mit ce -și pradă cerului asocierea cu destinul. Pustiu dislocat din coasta lui Dumnezeu. Cu graba răului de păcat în suflet sărind peste nadirul care se varsă întruna. Aproape gata să mă înece, nălucă prinsă în ocol. Nevoia unui mal întrerupt ar înghiți vederea mai departe. Să alunec labirint descumpănit, să pierd cu mine totodată răspândirea. Chiar întorcăndu -mă treptat, de-ncerc altei cărări amenințarea finală, a gropii dinaintea potopului. Zvonului că nu -mi ajung din urmă revenirii.
Supus închis ca o spărtură-n mine, în umbra unui ochi nesăvârşit intuind doar vederea printre gene. Vidul putregaiului care-ncolţeşte, măcinat pustiu de-nchinăciune pentru începutul meu sfârșit prin ce n-a fost. Căci nu-i inițiere lepădarea de pribegie, unui eu ofilit din temei. Nealegând ecouri, căderi, alternativa veghilor iscoditoare. Motivația obsesivei reîntoarceri dincolo de aparența înaintării prin care ne afundăm. Obișnuinței nerecunoscute, trecătorii bolnave. ..
Nesfârșita ură mocnită în dosul trâmbelor de pulberi îmi pregătește dezrobirea. Printre diguri incomode, izbăvite primele de lâncezeală. Și suie precum nestinsul foc îngăduinței își atinge rostul firii. Ascuns după cioturile rugului sorocit, răstimpului când dezamăgesc iluziile pustiei, cătrănindu- se spectrului morții. Respinse, pe rând, tăcerile -n cuvinte se aud cum picură durerea de prisos. Amăgindu -mi pașii spre o spiţă nevrednică. Tristețile refuzate ca protest să -mi sprijin mărginașei făgăduințe.
Înșelătoare căutări, să mă răzbat un alt simbol, arhetip printre semenii împăcați la fel. Mai cuvios în veghea suferindă, dar gol privirilor de gheață. Închegându- mă de-o parte a ispitei care mă târăște printre intermitenţe. În sensul ei, potențial erorii, toate urmele sfielnice trebuie desprihănite. Și eu de-aceeasi umbră stânjenitoare ce se tot pleacă. Când înapoi se strâng bolțile cerului și se închid porțile cetății părăsite. Când încerc să nu mai fiu deșertului pereche…
Prolog la ,,Punțile dinspre deșert „,editura Anima București, 2004