Depășind realitatea

Dimineața prelinge din mine o altă femeie, cu o altfel de viață, n-o iau cu mine când plec, o las acasă. Când mă întorc îmi dă papucii ei în care a stat toată ziua să-mi încălzesc tălpile. Mă bucur că este cu mine, aș vrea s-o cunosc, să vorbim, s-o întreb cine este, cât mai are de gând să stea și mai ales de ce se prelinge dimineața din mine. De ce nu vine cu mine, de ce nu-i place orașul, de ce nu-i plac oamenii; câinii vagabonzi nu ar lătra-o când din mine ar scoate cuvinte nepământești. Într-o zi mi-a arătat cu degetul spre gresie – erau niște urme umane ca atunci când ies de la duș, lăptoase, dulci. Am tot cărat-o în spate ani mulți iar când am renunțat, nu s-a supărat, a rămas singură acasă, așa cum rămâne un copil fără părinți, într-o pereche de încălțări cu câteva numere mai mari.

Aşadar, Gabriel: În această casă în care m-am născut, în această casă în care continui să mă nasc în fiecare dimineață ca după un somn neștitut, ca după o altă viață, în această casă s-a întâmplat.

Când am deschis ochii amintirile zilei de ieri au venit în haită, nemiloase, au rupt din mine bucăți de carne și m-au refăcut iar om, același om. În fiecare zi o iau de la capăt, sisific.

Mă ridic în zi făcând tacit compromisuri cu mine însămi. Do ut des. Îmi fac un ness, pe antebraț urma mâinii tale e încă acolo, o văd cu ochii minții, ca un număr imprimat cu fierul roșu, un fel de Auschwitz numai al meu, interior. Beau ness. Citesc: Un avion Concord s-a prăbușit la Paris deoarece într-unul din motoare a intrat o pungă de plastic. Luată de vânt punga a intrat la motor și a stricat sincronizarea. Da. (Așa se întâmplă când gunoaiele intră într-o relație și strică buna funcționare a două inimi).

În această casă în care m-am născut, în această casă în care continui să mă nasc în fiecare dimineață s-a întâmplat. Evadarea este nocivă, mai periculoasă ca nesăbuința în sine. Ca să evadez trebuie să fiu închisă, într-un lagăr, într-o închisoare, într-o pivniță, într-o colivie, într-o minte, într-un corp. Mai întâi de toate trebuie să fiu prinsă între patru pereți,  într-o capcană sau într-o realitate care mă strânge, într-o piele pe care nu o mai suport. Încep să trag de ea, cu riscul rănilor, pentru o gură de aer. Se pare că da, cât aș trage de gratii, ele nu se rup, am nevoie de-o plecare.

Pentru început aș spune că foaia pe care scriu e un câmp nesfârșit iar literele care apar în urma tastării sunt urmele. Oricând cineva poate adulmeca urma. Așa că trebuie să fiu atentă la pași, câți fac și unde mă duc. Deocamdată am scăpat, sunt pe câmp. Totul e alb, nimicitor, pot sta la umbră, pot trage soarele mai jos, pot aduce ploaia, încet, încet, îmi voi pierde urma și la sfârșit nimeni nu va mai ști locul, spărtura prin care am scăpat.

Cine îmi dă statutul de fugară? Cei care mă caută, dar dacă nu mă caută nimeni înseamnă că nu mai sunt fugară și rolul de a fugi de constrângere sau  de primejdie nu se mai justifică. Și cu toate astea sunt o fugară. Pentru că eu mă caut pe mine, eu sunt pe urmele mele.

Nevoia de apă mă face să caut fântâni și dacă nu le găsesc ar trebui să încep singură prospectarea.

Pot săpa mult fără să găsesc nimic, să dau de-o parte toate straturile de nisip, pietriș, însă dacă ajug la stratul de fericire am nevoie de ajutor. Nu e de temut, orice femeie îndrăgostită are ochii fosforescenți pregătiți pentru orice fel de obscuritate.

M-am așezat pe iarbă cu două cărți, o mandarină și o cutie cu apă tonică. Lângă mine la câțiva metri era o femeie îmbracătă toată în negru, acoperită inclusiv pe față, avea o singură carte, Coranul. Această femeie de cinci ani se așază pe iarbă cu aceeași carte, Coranul. Eu tot timpul am schimbat, ce e drept am cărți preferate, când eram la facultate umblam în geantă cu Antimetafizica și Pe culmile disperării. Înțelegeam foarte bine gestul femeii, copilul ei pe care îl căra peste tot. Învelea Cartea într-un șervet alb, deși Cartea ei se  găsea peste tot, chiar se distribuia gratuit, nu s-ar fi pus problema lipsei din librării ci doar a importanței conținutului, o învelea ca pe un copil și citea. Am răsfoit multe, foarte multe cărți despre Islam, Muhammad, scrise de autori arabi, mai mult ca sigur și musulmani, din diferite țări, însă toți și de fiecare dată, dar de fiecare dată, când ajungeau la Isus, pentru că se ajungea inevitabil, scriau astfel: Jesus (Peace Be Upon Him), în același fel se scria și despre Muhammad (Peace Be Upon Him).  Acest gând mă apropia de această femeie într-un fel pe care ea probabil nu-l înțelegea.

Amândouă trăiam în mințile noastre povești diferite, însă ceva ne lega tacit,  urmăream același itinerariu, al dezintegrării, mergeam pe aceeași alee care ducea la mare. Într-un cuvânt orice om ar spune: libertate. Pentru ea probabil era însă mai mult, era curaj, aspirația la libertate, pentru mine era imensitate. Noțiune, intr- un fel, similară cu natura. Ceea ce ne despărțea nu erau acei câțiva metri, nu erau hainele, era mintea.

Amândouă trăiam în mințile noastre nu doar povești diferite ci un mod unic de viață, ne salutam politicos și atât. Nu am vorbit niciodată, fiecare avea lumea ei, interioară desigur, pesemne că și lumea exterioară o vedem altfel. Ceea ce ne unea era vântul care prin suflul lui ne unea corpurile, uneori și briza mării când ajungea până la mal ne zâmbeam complice. Eu îmi spuneam: Ce bine e! Ea nu știu, dar zâmbetul îmi spunea că simte la fel. Ne alătura apoi zgomotele, copiii, ne ridicam privirea în același loc, chemarea la rugăciune, zgomotul unui vapor sau chiar plescănitul, uneori agasant, al unor pescăruși care se băteau pentru pește.  Pretindeam că citesc, dar mințeam, mă gândeam efectiv la ea, aveam ochii în carte, dar ochii minții erau în altă parte, urcam, metaforic vorbind, încet, încet, în lumea ei. Știam principiile ei de funcționare, știam religia, știam copiii, știam hainele, știam mai multe decât îmi închipuiam la început. Dar de ce acest vagabondaj?! Prezența ei acolo era ca un apel pierdut. Nu înțelegeam, mai ales că din miile de femei din oraș, ea era singura care avea, hai să spun, acest ritual al evadării.

Amândouă trăiam în mințile noastre ciuntite, ne cățăram de mare, ca și cum marea ar fi fost punctul final al aleii pe care mergeam zi de zi. Nici vorbă, abia aici începea călătoria. Cerul cădea peste mine, cald și aproape orb, marea se întidea în fața mea la fel de caldă și aproape oarbă, femeia părea la fel de nepătruns și la fel de adâncă prin negrul hainelor ei. Toate aceste entități, pentru că în contextul dat, femeia se contopea atât de bine în peisaj încât i se pierdea urma de umanitate, o priveam pe ea însăși ca pe-o Carte.

Și uite așa, preț de două, trei ore, ajungeam la mine prin aceste existențe.

Pe iarba aceasta uscată, tăioasă, nu se știa de niciun Dumnezeu, de nicio chemare. Într-o secundă în jurul meu putea apărea o pădure virgină sau putea avea loc un incendiu, era ca un naufragiu în propriul corp, nu-mi mai păsa dacă inima îmi bătea, nu-mi mai păsa de iubire, nu-mi mai păsa de nimic. Abandonarea în necuprins (când mi-am dat seama că Paradisul este și terestru) și aici pe iarba aceasta fărâmicioasă  mă puteam și eu destrăma la fel de simplu. Așa cum bunicul sfărâma în palmă o frunză de tutun și făcea țigări, și eu la fel de bine puteam fi smulsă din acel loc și dusă, trasă în piept de vânt sau de femeia aceasta.  Corpul părea un instrument, ceva ajutător, un scaun cu rotile.

Amândouă trăiam în mințile noastre, două infirme mutilate de propriile noastre corpuri nelocuite. Corpurile care devin sihăstrii, ambarcațiuni plutitoare… sunt duse la mare. Aici, lângă mare, veneam mereu naufragiind din mințile nostre, ne simțim cumva neputința, moartea care intra tot mai mult în corp.

Posibil ca și eu pentru ea să fi fost o entitate metafizică și aveam locul meu în viața ei, altfel nu ar fi durat atât de mult prietenia noastră.

Așadar, în această dimineață călduroasă de octombrie, păsările ciripesc, vântul trece prin fereastra deschisă, plasa oprește impuritățile, frunzele uscate, toate acestea mestecate pe stomacul gol.

Cineva de jos, strigă: Clara, Clara! Posibil să fiu eu. Ies la fereastră, dar individul nu dă semne că m-ar cunoaște. Revin.

Sursa foto: behance.net