George Vigdorovits În fine, mi-am înjunghiat
propria umbră.
Sunt un morman de cuvinte
aievea frunzelor arse, toamna.
Răsună Șofarul
printre meridianele risipite
ale pribegiei infinite.
Ecourile sângelui
răsună fals
în cutia de rezonanță măsluită
a acestei lumi de tinichea.
Un foșnet de frunze asurzitor
a spart timpanele veșniciei.
Istoria urlă de două milenii
prin difuzoarele cerului…
Peste oameni
se așterne liniștea pietrelor,
mute de durere.
