Ligia Murășan 
Poți privi această piesă de teatru
și poți chiar și să râzi,
cu toate că-i o dramă,
căci luminile pâlpâie-ațipind
și toate sufletele din oraș
se află-n transă…
Doar eu stau singură
pe-această scenă de metal,
privind absentă spre orizontul înclinat
monologând translucid cu ecoul
ce-mi spune să apuc acel pumnal
de roze…
Să nu-ți fie frică,
voi încresta cu el
în pereții de-oseminte
arhaice votive
prin care-ți promit
că nu vei mai auzi
cum îmi cânt mereu,
în arii incandescente,
iubirea-mi pentru tine…
Te văd așezat în al șaptelea scaun
din primul rând
-ești singur în sala rece-
Porți sacoul bleu marine
ce-ți prelungește parcă și mai mult
gâtul de Adonis exuberant;
în colțul buzelor îmbibate-n mister
tremură o timidă, vitală linie sidefată…
Ochii-ți sunt ațintiți spre scenă,
însă nu mă privești,
ești pierdut în albul acela
adânc din decor…
Nu știi că sunt pe scenă,
că mereu am fost acolo…
Privește cât de minunat
începe să plângă pumnalul de roze…
Sursa foto: pinterest.com
