Loreta PopaSunt iarăşi de veghe la marginea lumii, unde mi-am lăsat inima să aştepte.
A înţeles că mă întorc după ea când cerul s-a lăsat ars la prima ninsoare.
Pragul apei de sus niciodată nu poate fi trecut fără să vorbeşti limba inimii.
Eu am învăţat această limbă
Acasă, demult, când din soare cuvintele cădeau direct în palma mea.
Şi iată, respir astăzi, în sala de aşteptare a Celui ce m-a răsărit, în cea mai albă dintre ierni, în cea mai tăcută dintre învieri.
Tu ştii să taci.
Tu ştii să respiri.
Tu știi să cazi şi ai înţeles că moartea e cea mai firească dintre punţi.
Trecerea se face la vedere, când rănile se aprind pe cerul vieţii, când fluturii sunt dezlegaţi de pământ.
Ai înțeles că am iubirea în sânge, că miezul moale al palmelor mele a zdrobit lacăte fără de rost.
Eu am măsura rezistenţei aripilor mele în care încă se aruncă cu pietre.
Am şi măsura pietrelor.
Doar că din atingerea lor mi-a crescut un lan de grâu şi aştept mai întâi să-mi adun recolta.
E a mea.
Când lanţurile tale au căzut, groapa cu lei a plâns şi te-a botezat.
Focul meu a fost cel care te-a vindecat de umbră.
Am eternitatea în mâna mea dreaptă, iar altarul aşteaptă untdelemnul credinţei mele
ca să-i lumineze partea de la mijloc,
timpul nu mai are slăbiciuni, crucea urcă ea Golgota desculţă,
pentru ca iubirea să fie iarăşi cea mai vorbită limbă de pe pământ.
Ce bine că știi că, iarna, un singur cuvânt al meu te poate convinge să locuieşti în ochiul meu magic.
Trebuie doar să o rog să te cuprindă.
Tu știi că sângele meu este de ajuns să te împărtăşească cu viaţă.
Am să slujesc iaraşi infinitul, din aceeaşi chilie pe care am avut-o
şi atunci când mi-am dorit să pot să-ţi arăt că doar iubirea este rugăciunea pe care o păzesc uriaşii dintotdeauna
şi căreia ei înşişi i-au căzut la picioare.
La capătul a ceea ce eşti arde flacăra credinţei mele şi drumul ţi-e astfel luminat.
