Ana Ardeleanu 
Îți treci numele meu printre dinți
Și mă întrebi, cu gură aurită:
„-Ai şi tu norocul acela, pe care unii îl au,
Atunci când se aliniază planetele,
Iar sentimentul bun, precum un docher,
Se-ntoarce muncit din tura de noapte,
Cum stelele se întorc la mama lor
Şi totul devine normal, poate prea normal
Pentru o lume în care
Nu-ţi mai găseşti casa la locul ei,
Nici inima,
Nici câinele la poartă?”
Şi-atunci încerci să-ţi suni secretarul personal,
Să-l întrebi câte case are un destin,
De nu reuşeşti tu să găseşti poarta!
Câţi martori de eveniment,
Aşa, per ansamblu,
Pentru a şti câte raze de soare să iei cu tine,
Încât toţi dinţii să rămână curaţi,
Şi cei de lapte, şi cei care se arată sub un zâmbet fals
De îndurare, de rezistenţă
Ori de pomenire!
Ştii cum se împachetează starea de nefericire
Într-un zâmbet profesional,
Dar nu eşti dispus să alergi de la un zâmbet la altul,
Pentru a le aşeza în poartă scheletul,
Încât vecinii să-ţi reproşeze
Patima zâmbetului îngheţat,
Atunci când dospeşti poemul în placentă,
Fără ca dorinţa sa de expulzare
Să îţi atragă atenţia.
