De-aproapele muzicii

Nerăbdător să mă scufund, printre nostalgii, în atmosfera anilor ’60 -’70, așa cum mi-am închipuit-o ascultând muzica timpurilor respective, ajung irevocabil la redistribuirea amintirilor, prin prisma unor mult mai sofisticate motivații. Orice întâlnire, preponderent virtuală la vârste fragede, te duce cu gândul și sufletul la identificarea cu personaje și stări privilegiate, la care n-ai avea, poate, nici dreptul vocației, nici îndrăzneala visului. Evadarea în cărți și în muzică este un prim pas al adolescenței spre arte, într-o revendicare de tulbure existențial al vremurilor când revoluțiile spirituale se succed întâmplător. Dincolo de crezul reformat ,,mai degrabă ascultă, decât să vorbești”, fiecare creator își asumă posesiunea sufletelor asemenea, întâlnite la tot pasul, fără o căutare anume, predilectă. Într-o libertate relativă în determinismul ei, de a nu păsa nimănui altfel, de a fi lăsat în voia ta, sau a sorții, dacă tu nu ai izbăvirea neliniștii la care te-ar supune ceilalți, care nu suntem noi. Atari prejudecăți mă încolțesc şi în fața cărții apărută la editura Polirom Iaşi ,,Pe când eram doar niște puști” semnată de Patti Smith, artistă complexă pe culoarele târzii ale mișcărilor hipiote, ,,Flower Power ” în speță. Titlul, într-o traducere prea lungă, parcă, vizavi de original, mi-a ținut gândul suspendat între ,,When I was young”, melodia lui Eric Burdon și ,,Forever young”, a lui Alphaville, într-un interval de timp ce înghite și confesiunile autoarei, pe drumul ei spre consacrare. Vremuri când a trăi pentru artă se confunda deseori cu a muri pentru aceeași cauză, într-o devălmășie cât mai originală. Și avem o sumedenie de exemple în acest sens, de la Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, până la John Lennon, cărora se alătură, prin substituire infinitezimală, personajul pereche al cărții, fotograful Robert Mapplethorpe. Tovarăș de viață artistică al autoarei, acesta din urmă, ierarhizat doar temporal ca atare, este, din punctul meu de vedere, exponentul reprezentativ al epocii sale, supus la toate încercările existențiale posibile.  Autobiografia declarată a lui Patti Smith, devine astfel un adevărat roman al condiției artistice, al eșecurilor și succesului, într-o atipică derulare și imprevizibilă consolare. Dincolo de biografia în oglindă, cum poate părea dintr-un unghi obtuz de vedere, permisiv reflectării în ceilalți. Cât de simplu poate fi misterul artei, al creatorului de tăcere, într-o lume în care toți sunt obișnuiți la contemplație? Nu precum dualitatea ireversibilă, inconsistentă chiar, a echilibrului dintre creație și credința generatoare. Nu ca o scurtătură cauzală, ci ca experiență individuală, agreată de mai toți artiștii vremii, cu legături sinuoase, buimace. Reflectarea artistică devine insuficientă emoției presupuse, depășirea acesteia se poate face doar printr-o transformare surprinzătoare a conceptului de creație, cu incidențe estetice directe. Ceea ce ne dezvăluie Patti Smith, în egală măsură inedit și profesionist, în virtutea experiențelor trăite, filtrate  prin acceptarea  unei generații răvășite de incertitudini și de iluzii, ale realității și ale viselor, de prejudecăți instabile și alunecări așijderea. Autoarea, care nu se grăbește să devină vedetă, nu are disperarea celebrității, dar nici complexul ei nu-i este străin, întâlnește la tot pasul glorii consacrate, a căror punere în evidență se face relativ la propria formare artistică. Providențiale inconstant, la fel ca perceperea lor, aceste întâlniri ajută la conturarea imaginii vieții artistice a generațiilor beat din America și nu numai, de la beat down  (depresiv, dezolant, descurajat) până la beatific  (beatitudine, extaz). Lista începută mai devreme, poate fi completată cu multe nume cu rezonanță, mă rezum doar la Johnny Winter, Neil Young, Lou Reed, Todd Rundgreen, din lumea muzicală și la poetul vremii, Allen Ginsberg, cei doi din urmă având o decisivă influență în personalizarea artistică a lui Patti Smith.  ,,A fi artist este o alegere?” O întrebare aparent retorică și răspunsuri care nu pot decât să-i accentueze dilema. Pe cât de individuală, neapărat condiționată de existența altora, opțională rămâne doar desăvârșirea crezului artistic. Unii se nasc poeți, se spune, alții suficient de rebeli pentru a fi confundați cu artiștii care, ei primii, nu mai fac diferența respectivă. Ori nu mai recunosc drept proprii, ale tinereții, poate dinainte, ideile și însuflețirile primare. Captivi, de obicei, în ei înșiși, artiștii fie caută eliberarea cu orice preț, o eliberare extravagantă, cu degajarea forțelor obscure ale creației, fie se închid și mai mult în ei. Patti Smith consimte treptat, tacit cumva, la acest crez. ,,Voiam să însuflețesc cuvântul scris  cu nerăbdarea și atacul frontal al rock’n-roll-ului”. O deschidere spectaculoasă a muzicii, dincolo de măsurile poeziei și ale desenului, genul punk, adoptat între timp, sau mai apoi, de marile grupuri și muzicieni ai vremii. Până a ajunge la muzica ei, Patti Smith a urmat un drum lung,  învârtindu-se gravitațional în lumea artistică, pe o spirală comună -a cărților din librăriile unde ,,pescuiesc înțelepții”, a poeziilor personale sau textelor pentru muzica altora, schițele și colajele pop-art, cronicile muzicale prin diverse reviste. Totul i-a conturat imaginea de artistă, supusă riscului de expunere  publică, cu vulnerabilități pe față. Chiar lansându-se târziu în muzică, la vârsta când  mulți dintre cei consacrați se mutaseră deja pe scenele  altor lumi. Aceasta a venit, însă, ca o prelungire firească a preocupărilor anterioare, ca o nouă configurare a artelor, în legătură cu eterul dinaintea divinității reversibil prin ecou. Pe-ndelete de încet, revelațiile decurg tainic, la șuete cu Rimbaud sau Verlaine ori pelerinaje la mormântul lui Jim Morisson. Totodată, muzica nesupusă  ,,limbajului păcii”,  își face loc prin  cluburi, prin studiourile de înregistrări, iar întâlnirea cu muzicianul Fred Smith îi va pecetlui lui Patti Smith cariera. Astfel ajunge aceasta celebră înaintea prietenului ei Robert, deși au împărțit împreună ,,misterul sacru al ideii de a fi artiști”. Cartea se termină odată cu moartea lui Robert, moarte care l-a bântuit neîncetat, poate și pentru că a provocat-o necondiționat. Resimțind-o ca  pe a unei întregi generații, care nu și-a putut nici stăpâni, nici depăși condiția, m-a cuprins un sentiment neașteptat de pierdere a ceva ce n-am putut avea doar al meu. De ce se termină cartea aici, dacă muzica merge mai departe?  Pentru că povestea lor, a celor puști cândva, nu putea dura decât o viață, aceea trăită împreună, în numele și pricina artei. Restul este amintire, într-un raft de regrete, atunci când ,,nu se poate scrie ceva care să învie morții”.

(din ciclul Flower Power, text apărut în nr. 5-6 al revistei Neuma Cluj)