Dar astăzi se anunţă o zi bună…

Totul pare atât de normal, de firesc! Procesiunea dimineţii în plină, banală desfăşurare: pe plita aragazului apa pentru ceai dă în clocot, cafetiera bolboroseşte monoton, împrăştiind o aromă prietenoasă. Abia după îndeplinirea acestui ritual, executat cu aceleaşi mişcări, de robot, păsările gândurilor vor putea părăsi colivia în care îşi culcuşesc originea. Lâncezesc cuprinsă de o slăbiciune îmbietoare; cu mintea sub o cagulă de pâslă, aştept efectul cofeinei asupra somniferelor.

Prezentul nu se arată grăbit, iar trecutul este un puzzle încâlcit, cu mii de piese, pe care mă chinui fie să le adun, fie, socotindu-le prea complicate, să le las baltă în aşteptarea unui alibi inatacabil sau pur şi simplu a unei intervenţii de orice natură. Când golul se întinde dincolo de limita maximei suportabilităţi, mă iau în primire migrenele anticipate de acel „Nuuu…” tenebros, care urcă dinspre cervicală cuprinzându-mi tot scalpul într-un cerc de foc. Fiindcă nu înţeleg ce se întâmplă, strig după Martha şi o rog să nu mă lase singură.

Dar astăzi se anunţă o zi bună… Îmbrăcată în pijamaua subţire şi cam lălâie, de parcă n-ar fi a mea, şi cu halatul întredeschis, îmi ridic genunchii la gură ghemuindu-mă în scaunul tapiţat, îngust şi incomod, din care pot supraveghea terasa şi dincolo de ea – pe deasupra grădinii, acolo unde se termină iarba – poarta de la intrare. Nu mă simţisem niciodată pândită sau urmărită, însă undeva, în adâncul neajustat pe deplin, presimţeam că doar având control asupra a ceea ce se afla în jur, îmi puteam familiariza singurătatea cu bobul de mister şi frică pe care-l percepeam ca pe o privire fixă, ascunsă în noapte.

Dar astăzi se anunţă o zi bună… Din cauza nuanţelor de verde care cotesc la dreapta sau la stânga, strecurându-se printre alte frunze, ca şi cum ar căuta cu orice preţ să ajungă undeva sus, aproape de lumină, asociez fereastra larg deschisă cu un tablou de Rousseau-Vameşul: o pastă naturală plină de poezie şi exotism. Ca un dar, perechile de mierle aciuate prin vişini prevestesc numai de bine, în timp ce vrăbiile gălăgioase se agită din cauza motanului fără stăpân, pe care, deşi nu-l văd, îl simt pe aproape.

Zile în şir ne-am pândit reciproc, eu suspectându-l de intenţii venale, el încercând să mă seducă prin tenacitate şi frumuseţe: doi ochi verzi, imperiali, şi o blană neagră, cu firul lung şi lucios… O felină provincială plină de îndrăzneală şi tupeu, căreia îi umpleam zilnic bolul cu grăunţe maronii şi oranj, hrană pisicească pe care o cumpărase Martha de la farmacia veterinară, nu după îndelungate amânări şi bombăneli:

– Pfui, domnişoară Pia, cum să dai banii pe căcărezele astea împuţite?! Cotoiul trebuie să prindă şobolani, nu să lenevească zi-noapte cu bunătățile sub bot! Da’ rău îl mai învăţarăţi! Zât, harapule, poate-ţi trag o coadă de mătură! Gott vergib mir!…(Doamne iartă-mă!) – se enerva amestecând româna cu germana, când motanul îi ieşea în cale sau când dădea peste el făcându-şi siesta pe dalele întunecate de umbră.

Uneori îl vedeam prelingându-se subţire şi ferm pe lângă zidurile grădinii şi, nu fără o urmă de regret, credeam că nu se va mai întoarce; evident că mă înşelam, punctual şi pedant, „harapul” nu voia să dezamăgească. Un mascul şmecher şi nesătul, care odată învăţat la bine îşi urma instinctual interesele. Şi, fiindcă îmi plăcea, îi cântam în strună!

Nu ştiu de câtă vreme mă aflu în acest exil autoimpus (sau nu?) însă timpul pare a-şi fi păstrat indiferenţa nesfârşitului şi nu pot defini cu exactitate motivul sau cauzele pentru care, de câteva săptămâni (sau luni?) m-am retras la Castelul din Ef, casa în care m-am născut şi mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa, alături de părinţi şi de Leni, sora mai mare. Mai târziu, după moartea tatei şi, la niciun an, a mamei, am hotărât noi, surorile, să păstrăm această mică bijuterie arhitecturală, stranie, dar atât de atractivă în peisajul orășelului de munte.

Castelul, cum îl botezaseră localnicii, fusese construit cu câţiva ani înaintea izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial; planurile şi ideile edificiului aparţineau bunicului din partea tatei, Matei Carp, negustor înstărit care se îndeletnicea – ca şi strămoşii săi – cu vânzarea şnapsului din cireşe amare şi ţuică de pere şi prune. Nu apucase să se bucure prea mult de căminul său; luat pe front imediat ce România a trecut de partea forţelor aliate împotriva nemţilor, căzuse la datorie în munţii Tatra. Într-un cimitir din Slovacia, unde au fost adunate osemintele ostaşilor români ucişi în luptele sângeroase care s-au dat în zonă, se află şi o cruce cu numele lui…

Nu se ştie de unde s-a inspirat bunicul când a conceput cele două turnuri de piatră, înguste şi ţuguiate – doi paznici fideli de-o parte şi de alta a clădirii în două caturi şi cu o mansardă în frontispiciu; acoperişul de ţiglă verzuie, solzoasă, ferestrele înalte, uşa dublă de la intrare cu alămuri şi încrustaţii în lemn de stejar întăreau impresia de mică fortăreaţă medievală; severitatea construcţiei era îndulcită de terasa joasă, înconjurată de flori şi iederă, prelungită în graţia zecilor de trepte care coborau ca o albie ivorie în verdele grădinii adăpostite între ziduri încărcați de viţă sălbatică şi caprifoi. Trecerea timpului îmbrăcase locul într-un aer obosit, dar neliniştitor, de pace crepusculară; mister cu duiumul şi nostalgie prăfuită. Pentru mine, însă, care mă credeam cumva căzută în alt timp, orice lucru din lume are şi trebuie să îşi păstreze întrebările lui.

Această normalitate cotidiană pe care încerc să mi-o însușesc laolaltă cu aerul răcoros al singurătăţii nu urcă, dar nici nu coboară în mentalul pe care îl presimt, după reguli neînţelese, că m-a trădat sau chiar m-a părăsit. Ceva s-a blocat. Nu definitiv, aşa, ca o yală supersofisticată în faţa căreia rămâi mut fiindcă ai pierdut cheia, ci cumva incert, confuz, ca o prăbuşire lentă după care nu ştii ce urmează. Apoi apare senzaţia oribilă că eu, cea de acum, nu sunt cea care am fost, şi dacă e aşa, prin ce metamorfoză sau grozăvie am trecut? Boală, traumă, spital, închisoare? Cum? Când? Şi pe urmă ce?… Cum, ce? Decizia, retragerea la Castel, obişnuinţa… Normalitatea. Un ceremonial la care m-am supus de bunăvoie, ori am fost obligată? Să mi se fi năzărit aşa, peste noapte, să lâncezesc hrănind pisici străine şi guguştiuci obraznici într-un orăşel în care nu se întâmplă nimic şi în care nu m-am aventurat niciodată dincolo de poartă? Mi s-a interzis ori nu mă încumet pentru că mi-e teamă de mine însămi? Nimic nu înţeleg.

Dar astăzi se anunţă o zi bună… Şi mâine? Ori poimâine? Dar peste o săptămână? Ar trebui să ţin un calendar al zilelor bune, sunt atât de puţine! Ce se întâmplă, însă, în zilele în care mă trezesc invadată de migrenele care-mi perforează tâmplele până aproape de leşin, iar o sonerie invizibilă, ca de moarte, zbârnâie până la capătul ultimului fir de păr acel „Nuuu!”… brutal şi tenebros? Sunt victima propriului comportament?

În aceste momente de rău, imagini care îşi pierduseră consistenţa ori mi se refuzau cu îndărătnicie, capătă, paradoxal, contururi atât de precise şi bizare încât mă aduc în pragul delirului. Frica mi se lăţeşte verzuie şi mâloasă ca mătasea broaştei la marginea unui lac. Poate sunt bolnavă, grav bolnavă şi, dacă e aşa, cum de sunt singură? Ceea ce mi se întâmplă aminteşte de ceva trăit sau întâlnit, dar când, unde, în care timp şi în ce împrejurări? Dacă m-am retras la Ef de bunăvoie înseamnă că nu reprezint un pericol nici pentru mine nici pentru alţii, altfel aş fi fost dusă (de cine?) în cel mai rău caz într-un sanatoriu destinat muribunzilor, cum sunt cele din Franţa şi Elveţia… sau la balamuc?!

E adevărat că, în cele din urmă, sclipirile (nebunie sau coşmar?) se transformă lent într-un sentiment de linişte, mai bine spus de înfrângere şi atunci mă rog la Dumnezeu să mă elibereze. Oare demenţii îl cunosc pe Dumnezeu? Doamne, şi dacă nu mai sunt în toate minţile, pentru ce nu îmi ieşi înainte să îmi arăţi, ca unui copil rătăcit, calea? Probabil nu sunt iremediabil pierdută, dacă îmi dau seama că aceste frânturi de mare intensitate, puse metodic cap la cap, m-ar putea ajuta în a descâlci începutul şi sfârşitul. Adică, ce sfârşit? Acesta, aparent senin şi protector de la Ef, ori sfârşitul, cel care s-a produs deja? Dacă mă scufundasem voluntar (sau nu) în căutarea unui fundament, sau de ce nu, a unui hău, ce am vrut? Să renasc? Ori să mor de teamă că nu mai puteam suporta ceea ce se întâmplase la suprafaţă? Dificilă întrebare!

Uşurel, Pia, uşurel… Nu uita că astăzi se anunţă o zi bună… e foarte important să iei o primă decizie, măcar o frântură de mers înainte, nu trebuie decât să fixezi o bornă, să trasezi linia de start, nimic altceva. Cum? Şi de ce îţi e aşa greu? Aproape imposibil?! Habar n-am, dar probabil te afli în situaţia scriitorului care pregăteşte prima frază a noului său roman şi foaia albă, imaculata foaie îl priveşte ermetic şi provocator fiindcă ştie că, mai devreme sau mai târziu, va fi invadată de tainele şi catharsisul lui… Ştie că nu va fi scutită de nimic, însă deocamdată îl ţine în şah fiindcă îi presimte slăbiciunea, neputinţa exprimării, lipsa de imaginaţie care pentru un veritabil ţesător de ficţiune înseamnă moarte. Ca la război, Pia: tactică, strategie şi fler, ei da, aşa e, la fel de adevărat ca într-o luptă în care trebuie mai întâi să crezi, să te mobilizezi şi apoi să dai lovitura! Luptă, Pia, dacă vrei să afli cine eşti! Încearcă să stabileşti, chiar din cioburi sparte, pragul lui „ce a fost” şi, uşurel, pas cu pas, legătura, puntea cu „prezentul”. Deşiră ghemul ca să-i descoperi celălalt capăt, adică sorgintea.

Curaj, fetiţo! Adună-te, poţi s-o faci! Începe cu Ef, se spune că pe amnezici trebuie să-i duci acolo unde au cunoscut echilibrul şi au fost fericiţi… şi tu, Pia, nu degeaba ai căutat refugiu în miracolul copilăriei petrecute sub lentila acestui orăşel cu dealuri uşor abrupte, acoperite de foioase, la poalele căruia stau îngrămădite sau răsfirate casele albe, cu ţigla decolorată. Aici ai văzut primele stele, te-ai bucurat de mirosul frunzelor şi coloritul florilor, ai ascultat greierii şi-ai simţit pulsul anotimpurilor, ai primit întotdeauna răspunsuri la ce ai vrut să ştii. Aici, în grădina în care parfumul de tei rămânea până târziu, iar între toamnă şi iarnă îţi îngropai faţa în violetul tufănelelor reci şi încă semeţe după căderea brumei.

Scormoneşte adânc, chiar dacă va fi să treci prin suferinţă, şi mai ales necondiţionat în propria-ţi biografie, a modificării de eu prin fericire şi traumă, prin echilibru sau disoluţie, prin ceea ce poate fi mai sublim ori abject. Adevărul apare, cel mai adesea, la sfârşitul traseului. Caută, acceptă şi, la nevoie biciuieşte-te, dar află! Ară adânc şi temeinic indiferent ce va scoate la iveală brazda întoarsă. Uiţi că azi chiar se anunţă o zi bună?…

Totul se petrecea în cap; era materia cenuşie; era inteligenţa care începea să se pună în mişcare, să se coaguleze cu folos pentru a trece la acţiune. Părăsind balastul memoriei şi trăind la propriu într-o linişte aproape pustie, echilibrul psihic se regenera cu paşi infimi dar siguri; această plutire lentă peste lucruri şi întâmplări banale începea să dea roade neaşteptate, mă confruntam cu senzaţia că am găsit un punct de pornire. Important era să nu recad în tunelul cenuşiu a cărui monotonie păguboasă era întreruptă de chinuitoarele dureri de cap şi de blitz-urile lucidităţii care, odată stinse, îmi accentuau senzaţia de necunoscut şi angoasă. „Profită, Pia, profită!” auzeam în spatele urechii, ţiuitul care-mi tăia respiraţia.

– Martha, unde eşti Martha, mi-e rău, vino să stai cu mine!

Terorizată că femeia nu mă aude, am alergat desculţă către uşa care dădea spre terasă. Am strigat iar din toate puterile, mi se părea că vocea nu depăşea nici casa nici grădina. În plină criză de incoerenţă m-am repezit în hol, tocmai când Martha cobora scările etajului cu mopul şi găleata în mână.

– Am auzit, domnişoară Pia, am auzit! „Keine Angst, meine Liebe”, (Nu-ţi fie teamă, draga mea) sunt aici… mă răsfăţa săsoaica plinuţă şi îndesată ai cărei ochi albaştri ca merişorul, deşi căpătaseră o uşoară nuanţă apoasă, erau la fel de blânzi ca altădată; părul strâns la ceafă într-un coc minuscul şi sprâncenele aproape invizibile scoteau în evidenţă faţa rumenă, acoperită cu broboane de sudoare; doar mâinile îngroşate de muncă şi bătrâneţe rămăseseră la fel de precise şi îndemânatice.

Ne născuserăm cu ea în casă şi cât am fost mici îi spuneam Tante Martha, considerând-o un membru al familiei care, întâmplător, vorbea cu noi doar în germană. Mai târziu, mama ne-a explicat că femeia era originară din zona Sibiului şi au adus-o la Ef după ce îşi pierduse părinţii într-un incendiu devastator, pus pe seama unor zlătari nemulţumiţi de o tranzacţie cu aur. Fiindcă fuseseră colege la Şcoala normală din Braşov (pe care Martha a întrerupt-o din cauza grozăviilor din familie) şi aflând că rămăsese pe drumuri, părinţii noştri i-au propus să locuiască la Castel până când viaţa îi va oferi ceea ce îşi dorea cu adevărat.

Se pare că Martha a avut câteva opţiuni: o cerere în căsătorie, plecarea într-un oraş mare, o invitaţie din Germania venită prea târziu, totul sub imboldul binevoitor al familiei Alexa şi Octavian Carp, adică mama şi tata. Însă Martha nu a avut tăria să meargă până la capăt; pe măsură ce creşteam, creştea şi ataşamentul ei pentru noi şi al nostru pentru ea, iar după moartea prematură a părinţilor şi-a adjudecat rolul de mamă şi tată, împreună cu bunicii materni. Când eu şi Leni ne-am luat zborul în lume, a rămas la Ef să aibă grijă de Castel şi să ne întâmpine, de câte ori am fi revenit, cu aceeaşi dragoste şi recunoştinţă.

Deşi decretasem că va fi o zi bună, constatam cu disperare că la ora unsprezece a.m., încă nespălată pe dinţi şi cu pijamaua pe mine, zăceam pe canapeaua din colţul stâng al salonului de la parter, acolo unde lumina rămânea estompată din cauza draperiilor de catifea vişinie. După ce ţipasem ca o isterică, Martha se aşezase în fotoliul din faţă, pierdută în necurmata-i răbdare. Ruşinată de laşitate, tăceam, uitându-mă drept înainte cu un aer posac de lighioană ieşită din mlaştini. Tăcerea dura fiindcă Martha intuia exact ce e în sufletul meu jignit de neputinţa creierului în a-şi regăsi matca şi rânduiala; blitz-uri de memorie scânteiau pentru o clipă, ca apoi să dispară înghiţite de beznă. Starea de amnezie şi incoerenţă mă aruncau într-o nelinişte care-mi îngheţa sângele; lacrimi calde, fără suspine, se înnodau sub bărbie. Şi eu care crezusem într-o zi bună!

Neglijenţa, depresia, memoria alterată, neputinţa, toate la un loc mă descumpăneau, aducându-mă în situaţia pe care doar prezenţa Marthei o alina; îmi era jenă să o privesc în faţă, conştientă de impulsurile mele deconcertante, probabil nesănătoase.

– Hai, domnişoară Pia, întreabă ce ai de întrebat! Să terminăm odată, fiindcă nici eu nu mai suport. Am ştiut la ce mă înham când te-au lăsat aici, ba că ai nevoie de linişte, ba că ai fi bolnavă, ba că ai probleme cu nu ştiu ce anchetă… Nimic n-am înţeles, dar nici n-am întrebat… „Zum Teufel” (la naiba), ce mai era de întrebat, când am văzut în ce hal erai. Ai treizeci şi trei de ani, eşti tânără, frumoasă, deşteaptă, nu îmi dau seama ce s-a petrecut cu viaţa dumitale, dacă ţi-ai dat-o peste cap în aşa hal, încât nu vrei ori nu mai eşti în stare să-ţi găseşti ultima fărâmă de voinţă proprie. Eu nu cred că te-ai săturat de viaţă, cum încerca să-mi bage în cap domnişoara Leni, care, fie vorba între noi, trebuia să mai rămână aici, deşi – trebuie să recunosc şi asta – te-ai purtat urât, i-ai luat pur şi simplu la goană… Eu sunt de părere că trebuie să-ţi vindeci sufletul şi mintea… „Nur der liebe Gott weiss” (numai bunul Dumnezeu ştie) prin ce-ai trecut.

Era pentru prima oară când Martha ajungea la un asemenea discurs ce nu-i era deloc la îndemână; tonul fusese calm şi drăgăstos, însă privirea, privirea neobişnuit de aspră, trăda încleştarea profundă a sentimentelor şi resentimentelor caracterului său blând, dar ferm. Nu mai accepta să mă căineze!

Cât vorbise, îmi ţinusem bărbia ridicată şi, din când în când, îmi netezeam părul, ca pentru a-mi putea aduna gândurile; un început de amețeală îmi tulbura vederea, ca şi cum aş fi privit îndelung un acvariu în care apa se clatină periculos, gata să mă cuprindă într-o viitură. „Trebuie să pun întrebări, întrebări peste întrebări”, repetam în gând cu speranţa că odată risipit vertijul, se va face lumină şi voi afla…

– Martha, linişteşte-te, e clar, ceva nu e în regulă cu mine! Spui că Leni a folosit cuvântul „recuperare”, a avut dreptate şi chiar asta încerc să fac. Paradoxal, îmi dau seama cât sunt de dificilă şi suspicioasă, chiar paranoică uneori, însă jur că mă străduiesc să revin în propria-mi piele; aici, la Ef, presimt că voi dezlega umbrele acestui lapsus prea lung şi îndârjit. Să ştii că am început să-mi reclădesc mental copilăria, ah, nici nu-ţi închipui ce înseamnă pentru mine recuperarea nostalgiei, adică frumoasele, inegalabilele amintiri. Dar nu-i de-ajuns, trebuie să recreez punţi care încă nu se leagă. Spui că am fost o femeie deşteaptă şi sensibilă, dacă e aşa, ajută-mă să redevin eu însămi. Iată primele întrebări:

– Mă numesc Pia Carp, am treizeci şi trei de ani şi de aproximativ un an mă aflu la Ef? E corect? – îmi auzeam vocea opacă.

– Da, domnişoară, totul e adevărat, doar că Pia vine de la Olimpia. Carp este numele de familie fiindcă nu ai fost căsătorită. Aici, te afli de vreo trei luni şi ceva… nu chiar de un an…

– Buuun! Mai departe. Ce ştii despre trecutul meu până la data când am fost adusă la Ef?

– De moartea părinţilor vă amintiţi? S-a întâmplat când erați micuţă, iar domnişoara Leni puţin mai mărişoară… a răspuns neajutorată, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară scuze pentru un aşa subiect delicat şi totodată dificil.

– Da, îmi aduc aminte că am fost la facultate şi am studiat, dacă nu greşesc, germana şi engleza, cel mai probabil, la Bucureşti. Apoi – corectează-mă dacă greşesc – cred că am fost profesoară la un liceu, elevii mei erau adolescenţi şi îmi plăcea să lucrez cu ei, inteligenţi, tupeişti, formali, însă de-o naivitate dezarmantă. Adesea vulgari şi provocatori, aşteptau să mă arăt şocată ori scandalizată, dar îi cunoşteam prea bine ca să reacţionez după voia lor… La un moment dat am renunţat la învăţământ pentru că mi s-a oferit o slujbă extrem de tentantă la o editură, una foarte cunoscută, am fost traducătoare, redactor, aşa presupun…, am adăugat uşor derutată. Da, cu certitudine, era o slujbă extrem de interesantă, citeam mult, „la normă”, adică trei-patru cărţi pe săptămână, o adevărată nebunie, dar îmi plăcea, „idioato, îţi plăcea şi pentru că te îndrăgostiseși rău, dar rău de tot, de bărbatul care îţi era şef, îl admirai ca pe un zeu, ai fi fost în stare să faci orice pentru el deşi – neşansa ta! – era însurat!”, izbucni amintirea ca un fulger care îmi tăie respiraţia; după câteva minute am reluat spovedania:

– Martha, de aici rânduiala timpului începe să se amestece… am continuat cu voce scăzută sub năvala unui profund sentiment de culpabilitate, neputinţă şi dezgust. Mă simţeam fragilă şi golită ca o sticluţă de Murano, o femeie-porţelan care se plânge de migrene în zilele proaste, iar în cele bune trăieşte pustie şi şovăielnică precum o floare de colţ în bătaia vânturilor alpine. Marthei, categoric, îi stârneam descurajare şi milă. O convalescentă cu infirmiera ei.

– „Meine Liebe”, (draga mea), totul va fi bine, ai încredere în tine şi lasă-te ajutată, domnişoara Leni mi-a dat un număr de telefon, cel mai potrivit ar fi s-o suni… Până acum nu ţi-ai dorit să vezi şi să vorbeşti cu nimeni. În cele trei luni de când eşti aici abia ai scos câteva cuvinte, puţine cu mine, mai multe cu motanul şi păsările. Nu-i normal, fetiţo, revino în lume, ieşi din casă, mai vezi oameni… şi sună la domnişoara Leni! E timpul s-o faci pentru că ea ştie multe şi te poate ajuta.

– Sună a reproş şi a somaţie! – m-am zburlit.

Ochii Marthei mă urmăreau cu insistenţă, îngrijoraţi. Era obstinantă în devotamentul ei, dar mai mult ca sigur, cuţitul îi ajunsese la os. Împărţeam amândouă o viaţă retrasă, îmbibată de incertitudine, necunoscut şi ciudată aşteptare.

– va urma –

(fragment din Ef, povestire din „Însoțitori de noapte”, în curs de apariție)

(sursa foto: lovendal.ro)