Silvia Osman Dacă poți să scoți din pietre o poveste
despre oameni și despre visele lor,
ai măsura timpului.
Dacă poți să povestești despre zile
pe care le-ai văzut doar cu ochii minții,
vorbind, pe o cale sau alta, peste timp,
ai măsura trecutului.
Dacă poți să înțelegi poveștile altora,
privind doar ceea ce au lăsat în urmă,
ai măsura istoriei.
Dacă poți să privești cu ochii timpului
povestea locurilor
pe care le străbați cu pași lungi și umeri plecați,
ai măsura zădărniciei.
Dacă poți să culegi cu serenitate,
de sub bolți și vitralii,
cupole și steaguri, rituri și semne,
novene și chipuri cioplite în piatră
un gând doar al tău,
ai măsura pietății.
Dacă vibrezi la emoția celuilalt
și gândul tău învăluie,
nedezvăluind-o,
ai măsura duioșiei.
Dacă poți să mergi
încotro te îndeamnă sufletul,
ai măsura drumului
cuibărita în pași.
Dacă poți să miști cu gândul stele în scântei,
cu ochii în noapte,
ai măsura pustiului
dimineților irosite.
Dacă poți povesti zile și soare, stele și pietre,
mare și nisip, pulbere și stânci în scântei
și să petreci gânduri în noapte,
ai măsura vremelniciei.
Dacă poți să crezi
în lucrurile pe care nu le vezi,
ai măsura credinței.
Dacă poți să vezi lucrurile în care crezi
vibrând
și îți freci ochii,
ai doar măsura îndoielii.
Dacă poți vibra nevăzând lucruri în care crezi
și poți simți, crezând și vibrând,
dincolo de timp și de spațiul fizic,
ai măsura ta.
Dacă poți toate astea
și șovăi,
ai doar măsură.
Dacă nu mai poți măsura, cântări, chibzui, socoti,
dar
vezi fără să privești,
crezi fără să te îndoiești,
culegi fără să aduni,
vibrezi fără să cauți,
înțelegi fără să iscodești,
povestești fără să vorbești
și ești tot tu,
ai doar măsura iubirii.
