Constanța Popescu 
Doamne, între noi mai sunt furtuni,
ai micșorat spațiul cât o lacrimă,
ai pus un cuvânt de poet,
subțire cu tăiș de catifea,
o inimă mai mare, decât îmi trebuia mie
și la mijloc dorul,
să facă loc întoarcerii…
Toate înaintea mea sunt punțile
din pânză de păianjen date în grijă.
Pe pământul cu de toate,
cu dureri și amăgiri, străluciri înșelătoare
și urcuș fără cărare,
tu i-ai pus pietricele în sandale?
De-mi sunt date numai mie
și târâș și zbor
tot voi fi acolo, să dau seamă
înaintea astrelor…
