Sergiu CrăciunM-am tolănit pe iarba cea rece și umedă de noi.
m-am aruncat în brațele naturii, ca să-mi ofere tăcerea-i. Nu-mi trebuie nimic, decât a sa pulbere de aur, de răcoare, de veselie, pe câmpul înverzit și plin de viață renăscută…
mă văzui pe culmea dealului din satul meu, pierdut în cumințenia-i și pomi-mi arătau puterea…
dar fluturii prin aer se zbenguiau și-n tihnă îmi șopteau: ce-i cu tine aici, vrei poate să te joci cu noi?
eu… schițai un zâmbet și trântit la pământ de fluturi, de gângănii și omizi, acceptai automat invitația.
Te-aleargă porumbeii, te caută păunii, te joacă veselia unei minuscule buburuze, urcată pe obrazu-mi rumenit și rece ca vai de noi.
E jocul ce-ades îl petrec, e plăcut să te lași purtat de ființele zburătoare, de orice ființă pură și lipsită de multe altele, dar e de-ajuns să mă-ntind pe miriștea cuminte a lanului de porumb – înțepător; bolovanii mă loveau pe la spate, iar ei treceau nepăsători pe lângă mine, șoptind: o fi vreun turist rătăcit sau poate vreun țăran lipit de-a sa speranță….
