Codruț Radi 
,,A trăi pentru muzică, a muri pentru muzică” a devenit și a rămas, în memoria unora ca mine, un slogan existențialist al anilor ’70 din secolul trecut, atât ca formulă sine qua non, dar și în spiritul mitic războinic, până la sacrificiu. Pentru că cei plecați, în devremele vârstei, de pe scenele muzicale ale lumii acesteia spre atotcuprinderea cerului, nu trebuie percepuți drept victime ale artei, ci privilegiații ridicați deasupra ei. Exemple sunt sumedenii, de la Ottis Redding, Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison până la John Lennon și mai departe. Toți, dar mai ales fiecare în parte, adăugând pe culmile muzicii creațiile lor originale și memorabile.
Unul din cei trei stâlpi Flower Power, mișcarea artistică molipsitoare, poate tocmai pentru o altă veșnicie, rămâne Janis Joplin, compozitoare, textieră, dar mai ales cântăreață incontestabilă, cu o voce predestinată muzicii. Desăvârșirea înseamnă a te confunda cu arta, dincolo de aparența normalității. La Janis Joplin inadecvarea la normalitate este timpurie, la fel ca și pasiunea pentru muzică. Are probleme cu aspectul fizic, iar faptul de a fi considerată un pic ciudată se va resimți, parcă, și în aparițiile scenice de mai târziu, cu smocuri rebele care îi acoperă fața ori în ținutele extravagante. Începe mai multe școli, neterminând niciuna, cântă folk, country și blues în diverse componențe, pe oriunde ajunge.
,,A îndrăznit să fie diferită”, ceea ce i-a conferit o personalitate puternică, nonconformistă, social și artistic, premise, alături de genialitatea intrinsecă, ale devenirii și înveșnicirii ca legendă. Firea ei, de introvertită, o va trage permanent spre solitudine, spre o carieră solo, începută încă de la 17 ani. După alți câțiva ani, renunță și la Școala de arte frumoase și pleacă la San Francisco, unde își va petrece cea mai mare parte a vieții. Odată cu plecarea din Texasul natal, în 1963, încep și tentațiile cărora le cedează, vrând-nevrând, se întoarce și reîntoarce, într-o continuă neregăsire. Se logodește cu muzicianul Peter de Blanc, pentru o scurtă perioadă de timp, ca și popasul la New York.
Cântă, printre alții, cu chitaristul Jorma Kaukonen, viitor membru al formației Jefferson Airplane, apoi ca solistă a trupei Big Brother and the Holding Company, înregistrând împreună, în 1967 albumul cu același titlu ca al formației, iar un an mai târziu albumul Cheap Thrills.
Adeptă a libertății de exprimare, dar și a creativității pe scenă, concertează cu marile trupe ale vremii, Grateful Dead, Jefferson Airplane, Quicksilver Messenger Service, ori alături de Jimi Hendrix, Joan Baez, The Who, The Byrds, în marile concerte de la Monterey şi Woodstock.
Se desparte de grupul Big Brother and the Holding Company, după cel de-al doilea album, fără a fi fost puse în valoare calitățile ei vocale. Va opta pentru o carieră muzicală solo, semnând un contract în acest sens, cu renumitul producător Albert Grossman. Un an mai târziu va concerta împreună cu formația Kozmic Blues Band, promovând o muzică avangardistă, amestec de rock, blues, soul, înregistrând și albumul I Got Dem Ol’ Kozmic Blues Again Mama! Un album totuși cuminte, melodios, împotriva curentului psihedelic la modă, poate în virtutea oboselii până la epuizare acumulată de Janis. Ori ce altă stare urmează amețelilor provocate de înălțimea la care poți ajunge, culmea de pe care nici nu mai contează dacă și când o să cazi, în afara simțurilor.
Numai muzica nu o trădează pe Janis Joplin, răvășită și desfigurată aproape, în concertele din Europa, ea rămâne stăpâna propriei voci, ale cărei inflexiuni de jazz accentuează gravitatea, rezultantă a unei drame involuntare. Complexitatea vocii acoperă parcă, alteori, o bună parte din instrumente, precum în celebrele melodii Kozmic Blues ori Maybe, care îndreptățesc respectul cuvenit unei asemenea muzici. După excepționalul recital de la Woodstock, din 1969, unde starea de beatitudine, întrecându-se pe sine, a ridicat-o în slăvi, s-au succedat perioade contradictorii, ca toate trăirile ei, iar la începutul anului următor pleacă la Rio de Janeiro pentru o cură de refacere.
În vară, după celebrul festival Express, împreună cu noua formație Full Tilt Boogie Band, trupă formată după ,,chipul și asemănarea sa’’, începe înregistrarea albumului Pearl, o propunere muzicală mai sofisticată, adaptată tendințelor vremii. Printre ultimele ale albumului, piesa Mercedez Benz, pe care apucase să o cânte live o singură dată, evidențiază forța prin care Janis Joplin își strigă, dintr-o suflare, tot oful. Albumul, considerat și astăzi unul dintre cele mai semnificative ale genului blues-rock, se adaugă unei discografii esențializate , cu doar patru albume de studio, dar cu aproape cinsprezece filme ale concertelor lui Janis Joplin. El a fost lansat după șase săptămâni de la moartea cântăreței, survenită în timpul înregistrărilor, pe 4 octombrie 1970, la șaisprezece zile de la moartea lui Jimi Hendrix, în condiții similare, tragice prin motivație și triste prin semnificații. Aveam 13 ani, începusem să mă descopăr prin muzică și poezie, atunci când trupul artistei era ars, la solicitarea ei expresă, înveșnicindu-i-se totodată sufletul. Cenușa a fost aruncată deasupra Oceanului Pacific, iar după două săptămâni s-a organizat, tot la dorința ei, o masă de adio, de către sora sa și de către logodnicul Seth Morgan, cel pe care Janis Joplin l-a văzut, în ultima zi a vieții ei în compania altei femei. Cinci recitaluri muzicale au fost susținute cu această ocazie de către prieteni, dintre care nu putea să lipsească Jerry Garcia împreună cu Grateful Dead. Cine și cui să mai fi fost recunoscător, în această devălmășie a tristeții, când drumurile duc întotdeauna, dar niciodată la fel, tot acolo?
