George VigdorovitsM-am culcat lângă tăcerea ta
și nu știam dacă e corp sau metaforă.
Îi urmăream mișcările abia perceptibile
și nu mă puteam dumiri
dacă e o lacrimă preschimbată în icoană
sau o fantezie metamorfozată într-o păpușă.
Nici nu mai îndrăzneam să respir
ca nu cumva să suflu duhuri rele
peste tăcerea ta diafană de cristal.
Stăteam înmărmurit lângă absența ta
și aerul dintre noi s-a umplut de cuvinte neînțelese
cu aromă de liliac și tei.
O vibrație subtilă, probabil iubirea
ți-a trezit tăcerea inefabilă.
Cuvintele dintre noi s-au rânduit armonios
în versul unic al veșniciei.
Culcat încet lângă tăcerea ta
am intuit flacăra nepieritoare a poemului comun.
