Cuiburile de rândunică

(fragment din romanul „Pe malul de lut al fluviului”, în curs de apariţie)

Ionel Corban intrase cam frustrat în ultima lui vacanţă de vară. Anul acela, în toamnă, urma să împlinească optsprezece ani, devenind major, dar să rămână elev al şcolii profesionale încă pentru un an de zile. Majoritatea prietenilor din Piaţa Veche terminaseră şcoala iar unii, ca Fane Vrînceanu, care absolvise aceeaşi profesională cu un mai înainte, lucrase deja câteva luni la I.S.C.L. (Întreprinderea de Sârmă, Cuie şi Lanţuri) ca trefilor, iar Izu şi Şoni urmau să se angajeze în vara aceea, dar mai spre toamnă, primul la Uzina Cristea Nicolae ca electrocarist, iar al doilea în Şantierul Naval, sudor sau lăcătuş la dublu fund, la santină adică, după cum spunea cu mândrie, adică în spaţiile acelea strâmte, aflate imediat deasupra chilei navelor maritime^[1], fără să aibă habar ce muncă de ocnaş îl aşteapta. Fane însă nu rezistase prea mult să tragă de sârme şi în primăvara acelui an, 1963, dăduse bir cu fugiţi şi acum, vara, pierdea timpul prin curtea bisericii Precista, unde se mai încingea vreo miuţă, la fotbal, sau pe faleză, unde lâncezea pe bănci. Aşa că, deocamdată, toţi prietenii din gaşcă nu prea aveau ce face şi se întâlneau în aceleaşi locuri, unde, invariabil, dădeau de Fane, şomer de bunăvoie. Deşi se aşteptau ca Teu să iasă iar la lumină de pe la răcoare sau de pe unde o fi hălăduit, el nu mai apăru. Chiar dacă s-ar fi ivit, nimeni nu mai credea că ar mai fi putut să exercite vreo autoritate asupra lor. Conflictul din vara anului 1962, cu băieţii de pe strada Dumitru Chicuş, încheiat cu împăcarea regizată magistral de el, fusese deja uitat. Chiar dacă atunci, imediat, se mai duceau seara la balurile ţinute la Căminul Cultural Şalom Alehem, nu dură prea mult ca să le piară interesul, poate şi datorită insistenţelor lui Ionel Corban care critica atmosfera desuetă de acolo. În schimb, cei doi vlăjgani aduşi de Teu atunci ca să-l ajute în eventuala bătaie cu cei de pe Chicuş, Albert şi Ariton, veneau tot mai des în curtea bisericii Precista, însoţiţi de Fane Vrânceanu, de care se ataşaseră. Nu se ştie de unde apăruse în curtea bisericii o masă de tenis din beton la care cei doi gealaţi se cam abonaseră, jucând tenis cât era ziulica de mare. Situaţia nu le convenea băieţilor din Piaţa Veche pentru că nu mai apucau să joace şi ei. Deja izbucnise o ceartă pe această temă între tandemul Şoni şi Izu, de o parte, şi Fane Vrânceanu, de cealalaltă parte, care le cânta în strună intruşilor. Mai devreme sau mai târziu s-ar fi lăsat cu încăierare între cele două tabere, dacă cei doi derbedei nu şi-ar fi făcut-o, până la urmă, cu mâna lor. Albert, brunet şi cu părul creţ, dar cu nasul spart în cine ştie conflict, era un tânăr insolent şi foarte vocal, înalt de cel puţin 1,90 m. Celălalt, ceva mai scund, dar bine legat, era un mutălău cu părul castaniu tuns scurt, ca militarii din filmele americane, mereu apatic, dar gata să facă ce i se cere. Aveau amândoi în jur de douăzeci de ani şi se aşteptau ca în toamnă să fie luaţi în armată. Nu munceau nicăieri, asta era clar, dar în rest nu se ştia mare lucru despre ei. Poate Fane îi cunoştea mai bine. Se ştia că prietenul lor era atras de indivizii din mediul infracţional, poate datorită evreului Şuli, tatăl lui vitreg, om de bâlci şi artist al jocului alba-neagra, care-l învăţase câteva tertipuri, bune de descurcat în viaţă, despre iuţeala de mână a escrocilor şi nebăgarea de seamă a păcăliţilor. Astfel, Fane le arătase băieţilor într-o zi cum procedează şmenarii când palmează bancnotele şi-i lasă orfani de multe lovele pe fraierii amatori de schimbul ilegal de valută. Cu toate acestea el nu a încercat vreodată să înşele pe cineva şi nici nu a reuşit să ajungă un delincvent, aşa cum îl trăgea aţa uneori, ca atunci când se împrietenise cu descreieratul acela de Albert, pe care îl considera, numai el ştia de ce, un fel de haiduc. Era însă cât pe ce ca prietenia asta să-l coste destul de scump.

În acea duminică după-amiază, de pe la sfârşitul unui iunie nu prea călduros, Albert şi Ariton monopolizaseră iar masa de tenis, chibiţaţi de Fane, care le ţinea scorul. Ceilalţi băieţi, de-ai casei, stăteau bosumflaţi pe treptele scării de piatră, aşteptând zadarnic să le mai vină rândul să joace. Albert juca gesticulând şi răcnind înjurături cât îl ţinea gura, băgându-şi şi scoţându-şi pe unde nici nu te-ai fi gândit. Ionel Corban, Rică Beker, colegul lui de clasă, şi Neluţu Zamfir abia de mai reuşeau să-i ţină pe Şoni, Puiu Chitic şi Izu să nu sară la bătaie. S-ar fi ajuns la aşa ceva dacă înjurăturile lui Albert n-ar fi zgâriat şi urechile locuitorilor din cartier. Cea mai apropiată casă faţă de biserică, cu pridvor deschis, prispă şi chiler, ca la ţară, era cea în care locuia familia Sava, aşa cum de altfel s-a mai scris în altă carte. Capul familiei, şofer de autocamion la depozitul I.C.R.M. din Piaţa Veche, era nea Sava, un ţigan românizat, om cumsecade şi foarte respectat în cartier, serios şi politicos, gata să dea o mână de ajutor oricărui vecin, dacă era nevoie. Era un bărbat aflat în floarea vârstei, solid şi destul de înalt, cu un chip aspru, brăzdat de cute pe obrajii. Prietenia lui cu Mişu, puştanul roşcovan şi pistruiat, fratele mai mic al lui Mayerică Beker, pasionat de motoare şi maşini, era celebră în mahala. Toată copilăria puştiul evreu îşi băgase nasul sub capota maşinilor conduse de mai vârstnicul lui prieten. În ziua aceea Sava tocmai luase prânzul în compania cumnatului său, şofer şi acesta prin şantierul combinatului siderurgic, un român care o luase de nevastă pe o soră de-a lui. Afară, în pridvor, cele două familii, dar şi Geta, fiica de cincisprezece ani a lui Sava, o fată drăguţă care-şi împletea în două cozi părul des şi negru, de care gaşca bârfea că Izu ar fi amorezat lulea, îşi făceau siesta la un şpriţ. Locuinţa era situată în partea de răsărit a Precistei, din cerdacul casei putându-se ieşi direct în curtea bisericii. Surzi să fi fost mesenii şi tot ar fi auzit ţipetele porcoase. Ultimul răcnet al lui Albert îl hotărî pe bărbatul cu tenul măsliniu să se ridice de la masă. Intră calm în curtea bisericii, apropiindu-se de cei doi jucători de tenis de masă.

-Ziua bună, băieţi! Sper că n-o să vă supăraţi dacă am să vă rog ceva. Poate nu vă daţi seama, dar să ştiţi că faceţi mare tărăboi. Încercaţi să jucaţi fără să mai înjuraţi şi să urlaţi de parcă v-ar tăia cineva. Dacă nu vă pasă de oamenii care au muncit toată săptămâna şi vor să-şi facă amiaza la ora asta, după ce au stat la masă cu familia, gândiţi-vă măcar că sunteţi aproape de Casa Domnului, chiar dacă nu se mai ţin slujbe… Mă auziţi, sau vorbesc cu pereţii bisericii? întrebă şoferul cu glas moale.

-Na, Aritoane, că ţi-am tras-o! Am câştigat şi setul acesta! zbieră cu satisfacţie Albert, adresându-se acolitului său şi dând din mâini ca un apucat.

Adăugă apoi, calmat, dorind să arate că are atenţia distributivă:

-Te auzim, nene, că n-am surzit încă. Ştii ceva însă? Mai du-te prin pielea noastră şi nu ne mai bate la cap.

-Eu v-am rugat cu vorba bună, măi băieţi, dar dacă voi vreţi să mă duc prin pielea voastră, nu ştiu, zău, ce să vă mai spun. Plec, nu vă mai supăr.

-Aşa să faci. Plimbă ursu’, moşule, pân’ nu rugineşte lanţu’! se repezi să-i răspundă Albert, în timp ce tăie cu paleta o minge care se prelinse în teritoriul adversarului, de pe cărămizile care ţineau loc de plasă.

Nea Sava, om înţelegător, bâţâi din cap. Păru să gândească o clipă la ceea ce avea de făcut. Apoi dădu iar din cap şi făcu stânga-împrejur.

Albert, victorios şi sfidător, continuă să joace zgomotos şi înjurând mai abitir ca înainte. Băieţii din Piaţa Veche asistaseră în tăcere la scenă. Îşi exprimară apoi dezamăgirea. Uite că şi lui, lui nea Sava îi era teamă de ăştia doi! În noua situaţie se puseră de acord că fără bătaie nu vor putea rezolva situaţia. Erau atâţia, împotriva numai a doi golani, ce naiba! Numai Fane mustăcea, făcând-o pe imparţialul, iar Izu, paşnic de data asta, rânjea.

-O să vedeţi imediat cum o să-i încingă. Nu s-a terminat încă, trase el altă concluzie.

De parcă evreul ar fi avut gura aurită, peste câteva minute, în curtea bisericii îşi făcu iar apariţia nea Sava, dar însoţit de cumnatul său, un bărbat cu părul cânepiu şi faţa aprinsă, ca ai oamenilor care muncesc mai mult în aer liber, înaintând amândoi agale, cu mâinile la spate, de parcă ar fi ieşit la plimbare pe strada Republicii sau în grădina publică. Albert, care-i zărise, întrerupse jocul, întinzându-şi braţele lateral, de parcă îi aştepta să-i îmbrăţişeze. Îşi lărgi gura într-un zâmbet larg, adăugându-i câteva vorbe:

-Ce faci, nenicule, ţi-ai adus întăriri? Te pomeneşti că vrei să ne cafteşti, mânca-ţi-aş guriţa ta de magraon^[2]! Aritoane, tu-l iei în primire pe ţăran! porunci el, arătând spre cumnatul şoferului.

Aruncă apoi paleta pe masa de tenis, luându-şi o poziţie belicoasă. Mutul de Ariton se descotorosi şi el de paletă, întorcându-se spre cei doi bărbaţi. Şoferul şi ruda lui prin alianţă scoaseră de la spate două ciomege, improvizate din nişte crengi groase de copaci, pe care le repeziră fulgerător în capetele celor două puşlamale. Totul se petrecu atât de repede, încât cei doi forţoşi nu avură nici o şansă ca să se dezmeticească. Băieţii din curtea bisericii rămăseseră încremeniţi, dar fascinaţi, holbându-se ca la un film de acţiune în care cei buni dau de pământ cu cei răi. Degeaba încercară cei doi scandalagii să se apere măcar, parii îi loveau exact unde nu se aşteptau. Căzură la pământ, încercând de mai multe ori să se ridice, dar fără succes. La un moment dat se auzi vocea calmă a lui nea Sava:

-Ajunge, cumnate! O să-i omorâm altădată.

Nu a fost cazul, pentru că niciodată n-au mai călcat în curtea bisericii. Când au reuşit să se ridice de jos, au dat să fugă ca din puşcă, dar se împiedecau, căzând iar şi iar. Reuşiră până la urmă să părăsească câmpul de bătălie, împleticindu-se pe mai multe cărări, de parcă erau beţi turtă, atât de ameţiţi de lovituri erau. Corecţia care li se aplicase nu i-a învăţat însă minte. În toamnă, băieţii din Piaţa Veche au aflat de la Fane Vrânceanu că Albert şi Ariton tâlhăriseă un morocan^[3], grec de naţionalitate, marinar pe un cargou care acostase la dana de apă din port. Îi luaseră cu japca basca din cap şi un ceas Atlantic de la mână, după ce îl bătuseră zdravăn, spărgându-i dinţii din faţă cu o rozetă luată de la un canal, folosită ca pumnal. Marinarul străin reclamase furtul la miliţie în aceeaşi zi şi din descrierile făcute de acesta, anchetatorii îl identificaseră imediat pe Ariton, pe care se şi grăbiră să-l aresteze. Strâns cu uşa la anchetă, Ariton recunoscuse totul, dându-l în primire pe Albert. Nu putuse, în schimb, să le dea prea multe detalii despre complicele lui, în spatele căruia aruncase toată vina, pentru că nu avea habar unde stă, cel puţin aşa declarase. Concluzia? Miliţia avea de căutat un tâlhar, necunoscându-i domiciliul şi fără să aibă vreo fotografie de-a acestuia. Se mulţumiră, pentru început, cu un portret robot, făcut după descrierile grecului molestat şi ale lui Ariton. Între timp Albert îşi făcuse bocceaua şi plecase de-acasă, ascunzându-se prin oraş.

Toată povestea, în amănunt, avea să i-o spună Fane lui Ionel Corban, în garsoniera lui din Mazepa I, peste foarte mulţi ani, la începutul iernii, în decembrie 2014.

Trecuse mai bine de un an de când Fane îi povestise cum se terminase conflictul băieţilor din Piaţa Veche cu cei de pe Dumitru Chicuş, o veche stradă a oraşului, populată de mulţi evrei. Corban îşi vizita prietenul de o viaţă, tot mai bolnav şi mişcându-se tot mai greu, cel puţin o dată pe săptămână, vinerea, când îi făcea cumpărături, dar îi aducea şi tabloidul Click care în acea zi se vindea împreună cu programul tv săptămânal. Doar cu câteva zile mai înainte, într-o dimineaţă, Fane îi dăduse telefon, plângând, spunându-i că i-a murit papagalul. Micuţa pasăre galbenă, căreia îi plăcea să picotească pe cărţile aşezate pe recamier, în special pe un volum cartonat de culoare roşie, cu poezii scrise de Walt Whitman, sucombase însă în balcon, unde avea o colivie deschisă tot timpul şi în care mai intra doar ca să mănânce. Fane, în ciuda problemelor mari de respiraţie pe care le avea, continua să fumeze la fel de mult, cu uşa care dădea în balcon deschisă tot timpul, dar şi cu geamul de la balcon de asemenea deschis aproape permanent. Sărmanul peruş murise de frig. Era pentru a doua oară când Ionel îşi auzea prietenul plângând, prima dată întâmplându-se cu patru ani în urmă, în primăvara lui 2010, când decedase prietenul lor comun, Neluţu Zamfir, ţinta farselor lor de altădată. De la an la an, fosta gaşcă a băieţilor din Piaţa Veche, bătrâni acum, îşi restrângea rândurile, rămănând tot mai puţini.

Peruşul nu era singura aripată care îi ţinuse de urât în garsonieră. La un an după decesul lui Zamfir, primăvara, în 2011, o pereche de rândunici îşi făcuseră cuib sus, într-un colţ de balcon al garsonierei. Scoaseră pui, iar toamna plecaseră împreună spre ţările calde. Primăvara următoare întreaga familie se întoarse. Erau acum trei perechi. Părinţii, presupuse Fane, ocupară vechiul cuib, pe care se apucară să-l mai aranjeze, aducând în cioc lut, paie, beţişoare subţiri sau orice altceva care s-ar fi putut amesteca cu saliva lor, tencuind din nou vechea locuinţă, cum făceau şi femeile primăvara la ţară, lipindu-şi casele lor cu lut amestecat cu bălegar de cal. Odraslele lor, celelalte două perechi de tinere rândunele, intraseră în cameră fără ca locatarul, peste măsură de încântat de neaşteptata vizită, să le alunge. Prospectară câteva zile încăperea, planând pe sub tavan sau rotindu-se în cerc prin cameră cu viteză ameţitoare, dar fără să atingă ceva cu vârful aripilor. Abia după aceea se apucară să clădească, pline de zel, două cuiburi deasupra cornizei care nu mai avea demult perdea. Când le veni sorocul, femelele lepădară ouăle, apucându-se de clocit. Proprietarul urmărea fascinat traiul celor trei familii, iar când puii ieşiră din găoace şi începură să-şi iţească căpuşoarele pufoase la marginea cuiburilor, se bucură de parcă ar fi fost copiii lui. Nu mai conta mizeria care tot cădea din cuiburi. O strângea cu mătura şi făraşul în fiecare dimineaţă. La doi ani după dificila operaţie la intestine din 2009, când se apropiase atât de mult de moarte, se simţea încă satisfăcător, capabil să se mişte, deşi obosea repede. Era încă capabil să bea zilnic măcar doi litri de vin botezat cu apă de canal. Spectacolul oferit de viaţa de zi cu zi a celor trei familii de rândunele îi umplură benefic anul acela, alungându-i în parte gândurile lui de însingurat. Din păcate, la vremea migraţiei, în toamnă, când familiile de rândunele au plecat, părăsindu-şi cuiburile, s-a întâmplat să nu fie acasă. I-ar fi plăcut să urmărească decolarea din balcon, zborul lor elegant, amintind de cel al planoarelor, admirându-le pentru ultima oară în acel an penajul lor negru şi lucios, dar alb pe pântece, amintind de plastronele şi fracurile domnilor anacronici din saloanele alese de altădată. Ar fi dorit să-i rămână pe retină zborul lor către sud, spre celălalt mal al fluviului pe care în adolescenţă şi tinereţe îl trecuse de atâtea ori înotând împreună cu unii din prietenii lui din Piaţa Veche. Ziua, când simpaticile zburătoare s-au hotărât să plece, a fost într-una din acele după-amieze pe care el le petrecea într-un bar care apăruse după revoluţie în Complexul Ancora din Mazepa, taman pe colţul unei intersecţii, în jurul unui arbore răşinos falnic, pin sau molid, cu trunchiul drept şi gros. Iniţial cârciuma cu pricina a fost mai de fiţe, băuturile din cele două încăperi vânzându-se la preţuri diferite, ca biletele de tren. Într-unul din cele două saloane, cel mai spaţios, unde licorile bahice erau mai scumpe, muşterii puteau sta lejer la mesele joase din lemn ca să-şi potolească setea sau ce-şi mai potoleau ei, dar în celălalt salon, mult mai mic, un fel de antreu, situat la intrare, rachiul ieftin şi vinul puturos, făcut din ce era făcut, prafuri sau surcele, turnat din peturi în pahare, se bea la botul calului, adică în picioare, la nişte mese înalte cu un singur picior care aveau tăbliile rotunde făcute din pal cu diametrul mai mic de un metru. Era un fel de a-ţi spune de la obraz, e drept, fără cuvinte: nene, dă mata mai repede poşirca aia pe gât, poate ai treabă pe acasă, unde te aşteptă muierea şi copiii, mai lasă locul liber şi pentru alţi amărăşteni însetaţi. Evident că discriminarea asta n-a putut ţine mult timp, din motive lesne de înţeles pentru orice beţivan, după cum nici copacul care trecea prin acoperişul salonului boieresc, de clasa I, nu a supravieţuit mult. Fumul, mirosul de băutură şi cuiele bătute în scoarţa lui i-au dăunat tot mai mult, uscându-se treptat, de la un an la altul, aşa cum se usca şi Fane Vrînceanu. Crengile uscate ale copacului erau tăiate în acelaşi ritm, până ce nu a mai rămas decât trunchiul care continua totuşi, sfidător şi obraznic, să străpungă acoperişul. Până la urma cârciuma de fiţe s-a transformat într-o bombă cu o singură clasă, bună pentru tot poporul, iar meselor înalte li s-a mai amputat piciorul, dar numai de la genunchi, aducându-se şi câteva taburete numai bune pentru fundurile celor care altădată erau oropsiţi. A dispărut şi trunchiul copacului într-o bună zi, fiind retezat cu drujba de la rădăcină, iar acoperişul a fost întregit, nu înainte însă de a veni nişte tipi importanţi de la garda de mediu, care să aprobe tăierea. S-ar putea presupune că moartea copacului a fost benefică în cele din urmă, ceea ce nu se poate spune despre moartea prea multor oameni. Poate că una din familiile sărace ale oraşului l-a transformat în lemne de foc, numai bune de ars în soba lor din magherniţa unde presupunem că locuiau la periferie, reuşind astfel să mai treacă încă o iarnă.

Întors acasă de la bar, lui Fane Vrâncenu nu prea i-a fost bine când a descoperit pustiul din garsonieră. Vrând-nevrând, trebui să se obişnuiască cu noua situaţie. Se încuraja, zicându-şi că dragile lui rândunele aveau să se întoarcă la primăvară. Din familiile care crescuseră noi generaţii în cele trei cuiburi era imposibil să nu se întorcă măcar o pereche. Dar dacă aveau să se întoarcă mai multe? De aceea, la recomandările uluiţilor care-l mai vizitau acasă, îndemnându-l să distrugă măcar cuiburile din cameră, reacţiona dur, neezitând să-i jignească, dacă aceştia insistau. În primăvară însă nici o rândunică nu-i intră măcar în balcon, deşi cuiburile rămăseseră intacte. Degeaba îşi tot lungea gâtul, uitându-se la zecile de rândunele care planau afară, reparându-şi cuiburile din balcoanele deschise ale blocurilor de vizavi sau construindu-şi acolo altele noi. În compensaţie, soră-sa îi aduse într-o zi o colivie cu un peruş galben în ea. Nu a lipsit mult s-o dea afară, cu colivie cu tot. Până la urmă îi arătă masa din balcon, unde să pună colivia, punând-o apoi pe fugă. Fane ignoră colivia vreme de câteva zile. Îi punea nedoritei vietăţi, în colivie, seminţe de mei şi apă, după care o închidea până a doua zi. Exasperat însă de ţipetele micuţei păsări care se holba toată ziua într-o oglindă prinsă de gratiile subţiri, certându-se sau socializînd cu fidela ei imagine, se hotărî să lase uşiţa coliviei deschisă. Dură câteva zile până cînd papagalul îndrăzni să iasă din colivie. Mai dură încă o zi ca să prospecteze masa pe care era aşezată colivia. Geamul de la balcon fiind deschis, ca de obicei, spera ca nesuferitul şi gălăgiosul papagal să-şi ia zborul afară, cum se mai întâmplase altă dată, cu alt peruş care se pripăşise în balcon, venind de nicăieri. Chiar nu i-ar fi păsat, credea atunci. Într-o altă dimineaţă, pe când îşi bea cafeaua şi trăgea dintr-una din ţigările puturoase pe care prietenul lui, Ionel Corban, i le cumpăra de la moldovenii de peste Prut care veneau în piaţa lor de pe Calea Prutului, peruşul se hotărî să-şi întindă aripioarele şi să zboare. Intră în cameră şi ateriză direct pe un volum care avea coperţi de culoare roşie, aşezat deasupra celolalte cărţi puse pe rama recamierului. Surprins, stând tolănit pe recamier cu un rebus în mână, Fane îl fixă indispus. Întinse mâna ca să-l alunge, dar se pomeni că-i mângîie spinarea cu un deget. Se miră că nu zboară. Îl luă atunci şi-l aşeză pe unul din umeri, apucându-se apoi dezlege cuvintele încrucişate. Din clipa aceea inima lui Fane se strânse ghem şi un val de recunoştinţă prietenească începu să se reverse treptat către micuţa pasăre. Făcea să-i vezi pe amândoi, la bucătărie de pildă, bărbatul învârtind într-o cratiţă şi peruşul plimbîndu-se pe unul din umerii săi, ba chiar stând cocoţat pe creştetul bărbatului. Când se odihnea, mica fiinţă se refugia pe unul din braţele lustrei, dar prefera să picotească în proximitatea liricii acelui renumit scriitor american, de aceea se şi găinăţa pe volumul care o conţinea, după cum glumise odată Ionel Corban. Cu toate acestea nici prezenţa micuţului papagal nu-l făcu să se răzgândească în hotărîrea pe care o luase, de a nu dărâma cuiburile de rândunică din cameră. Din păcate, şi în primăvara lui 2014 rândunelele îl ocoliră. Nimeni însă nu mai îndrăzni să-i ceară stricarea cuiburilor. Era de mirare cum nu se dezlipeau de la îmbinarea de sus a peretelui cu tavanul, după atâta timp. Când şi când, la câte o mică zgâlţire seismică sau la trecerea pe stradă a unei maşini de mare tonaj, când blocul de garsoniere tremura ca piftia, un praf fin cădea de sub cuiburi, dar rămâneau în continuare intacte. Ionel înţelese treptat că întoarcerea rândunelelor era ca întoarcerea la o nouă viaţă pentru prietenul lui, sau ca o vindecare mult aşteptată a bolilor tot mai numeroase care-i asaltau organismul, în afară de mai vechea tuberculoză. Nu se ducea la medici decât atunci când nu mai era nimic de făcut, iar aceştia, văzându-l atât de speriat, dar încercând să-şi ascundă teama cu tot felul de glume răsuflate, îl expediau după ce-i scriau repede o reţetă cu pastile, pentru că îi avertiza din start că nu acceptă nici un fel de injecţii. Nu aveau ceva personal cu el, chiar dacă îi irita, dar era atât de înspăimântat şi de necooperant, încât nu aveau ce să-i facă. În schimb, lui îi rămânea speranţa, cuibărită într-un colţişor al inimii, de care însă nu prea era conştient, că întoarcerea rândunelelor îi va aduce imposibila vindecare a trupului, poate chiar şi a sufletului. Dar Ionel Corban nu vedea în asta nimic altceva decât o incipientă alienare. De parcă această tensiune negativă, de care era stăpânit permanent prietenul său, nu ar fi fost suficientă, iată că în aşteptarea lui 2015 şi a unei alte primăveri, deci în aşteptarea râvnitei reînvieri, pe la sfârşitul lui decembrie 2014, îi sucombase peruşul galben. Ce jale a mai fost! Degeaba încercase Ionel să-l convingă că fragila aripată murise de bătrâneţe. Ce, urlase cât îi permiteau bojocii lui ciuruiţi, apucându-l imediat tusea aia care-l sufoca, ştia cumva, tâmpitul dracului, ce vârstă avea papagalul când i l-a adus soră-sa?

-Eu l-am omorât, Bolovane! Nu încerca să-mi micşorezi vina. Puteam să-i duc colivia pe hol şi s-o pun pe frigider, cum am făcut altădată, dar uite că nemernicul de mine a uitat-o în balcon, la frig. Măcar dacă aş fi fost matol, dar ştii că nu mai beau de ceva timp. Era parcă ceva mai bine când turnam pe goarnă. Criţă m-aş fi făcut zilele astea! se tânguia, fulgerându-l cu ochii ieşiţi din orbite.

Corban venise în vizită chiar pe 27 decembrie, de ziua Sfântului Ştefan, aşa cum făcea în fiecare an, să-i ureze toate cele pe care şi le-ar fi dorit, sănătate mai ales, şi să-i aducă un mic cadou.

            -Ar fi fost bine dacă lăsai şi tutunul, îi răspunse Ionel.

-Iar începi? Vrei să te înjur? Nu pricepi că altceva nu mi-a rămas? E ultima mea plăcere, tâmpitule!

            Nu-i răspunse imediat. Scotoci prin geanta agăţată de spătarul scaunului şi scoase un mic pacheţel, învelit într-o hârtie colorată, pe care îl împinse pe marginea mesei.

            -La mulţi ani, ţăcănitule! Ai acolo un after shave. Nu-i de băut, ci pentru dat pe faţă după ras, se hlizi, încercând să-i alunge măcar pentru moment starea depresivă.

            -Mulţam, Ioane! L-ai cumpărat de la second hand? îi replică, fals înveselit.

            -Ar fi bună gluma dacă n-ai şti că acolo se vând mai mult ţoale.

            -Lasă că ţi-l păstrez pentru Sfântul Ion şi ţi-l restitui. De când mă ştiu folosesc după bărbierit spirt medicinal.

            Din tinereţe se tachinau aşa la ocaziile festive.

            -Tot e bine că nu-l bei. Fănică, te rog, ascultă-mă! Tot ţin să te întreb ceva şi uit mereu. Mai ştii ceva de Albert?

            -Ce-ţi veni cu Albert?

-Voiam să ştiu dacă s-a ales ceva de capul lui. S-a prăpădit prin închisori sau a devenit un om normal, cu serviciu, casă şi familie? Pe cât de antisocial era, nu părea să aibă vreo şansă.

-Ultima oară când am auzit de el a fost acum vreo zece ani, cred, sau poate mai mulţi, când m-am întâlnit prin Piaţa Nouă cu unul care-l ştia. Zicea că era bine, mersi, şi că avea o spălătorie de maşini, undeva, prin bariera Traian. Cică se liniştise, după ce în tinereţe trecuse prin mai multe puşcării. O muiere, căreia i s-a pus pata pe el, luându-l de bărbat, ar fi reuşit să-l dea pe brazdă. Chiar îmi propusesem să-l caut, dar tot amânam de pe o zi pe alta, până n-am mai fost în stare să mă deplasez.

-Mai ştii ce i s-a întâmplat după ce a încasat-o atât de urât de la nea Sava?

            -Ştiu chiar foarte bine, dar nu-mi face nici o plăcere să-mi amintesc de vremurile alea. Au trecut cincizeci de ani, ce dracu’! Nu cumva a rămas în pană de inspiraţie prietenul tău, prozatorul? Iar îţi cere să-i povesteşti verzi şi uscate?

            -Ai ghicit, dar să ştii că au trecut de atunci cin’zeci şi unu de ani, nu cincizeci. I-am relatat cele întâmplate atunci în curtea Precistei şi n-aş vrea să-l las acum cu ochii în soare. Vrea să ştie şi restul, când şi cum a fost arestat Albert.

            -Ce-ţi iese ţie la afacerea asta, dacă tot stai ca să te tragă dobitocul ăsta de limbă?

            -Glorie, Fănică! Glorie! Devenim cu toţi personaje de carte, eroi de roman, zevzecule!

            – Serios? Nu iese cu ceva coroclei^[4] la interval? Îi vindem poveşti pe de-a moaca?

            -Da, pe daiboj, dar ne alegem cu faima.

            -Ne alegem cu o laie^[5] dacă nu-l citeşte nimeni.

            -O să-l citească, ai să vezi.

            -Cum să văd dacă eu am să crăp mâine-poimâine. Măcar de aş mai apuca o primăvară, să-mi văd rândunelele venind în cuiburi.

            Ionel îşi privi prietenul care se ridicase cu greu din pat şi intrase în balcon, uitându-se pierdut spre Dunăre. Ştia că nu mai putea să scoată vreun cuvânt de la el şi că trebuie să plece. Ceva îi spunea însă că trebuia să rămână.

            -Aşa, Bolovane, nu pleca. Ştiu că mă crezi ţicnit, îţi citesc asta mereu în priviri. Stau cu spatele, nu-ţi văd mimica feţei, dar ştiu că asta gândeşti. Am dreptate?

            -Ca întotdeauna. Să înţeleg că te-ai hotărât să-mi spui ce s-a întâmplat cu Albert, după ce potera nu l-a găsit acasă?

            Fane se întoarse gâfâind şi se întinse iar în pat. Obosise doar cât se deplasase în balcon şi înapoi. Ridică mâna dreaptă, ca atunci când cerea să fie tăcere, iar el nu putea spune asta din cauza respiraţiei greoaie. Întinse apoi aceeaşi mână tremurândă după pachetul de ţigări şi scoase una pe care şi-o aprinse. Trase apoi adânc un fum în piept, începând apoi să tuşească sec şi ritmic, scoţându-şi involuntar limba între dinţi. Abia după al doilea fum şi după ce-şi mai scoase limba de câteva ori, lingându-şi apoi buzele, putu să vorbească:

            -Tâmpită creatură eşti! Cum avea să-i calce potera casa, dacă nu aflase încă unde locuia? Să vezi însă, coincidenţa naibii! Toate astea se întâmplau în toamnă, pe la începutul lui octombrie, în luna când Albert şi Ariton ar fi trebuit să fie luaţi în armată. N-ai să mă crezi dacă am să-ţi spun că în aceeaşi zi, când ăştia doi l-au dilit pe grecotei, dar seara, târziu, eu am condus-o la gară pe soră-mea, Nuţa, dar nu solo ci cu Marusia, una din cele patru prietene ale ei, după care ştiu că tu erai în cap. Nu-i adevărat, vrei să-mi spui?

Nu nega nimic, de ce ar fi făcut-o? Nu era chiar aşa de a topit după ea, dar îi plăcea, era adevărat. Avea o talie de viespe şi mergea unduitor pe stradă, de parcă dansa şi plutea în acelaşi timp. La vârsta aceea nu putea rămâne decât cu plăcutul, evident. Nu crezuse nici o clipă că o fată superbă şi matură ca ea şi-ar fi putut opri privirea asupra lui, măcar în treacăt, darămite să-l mai şi placă. O ştia pe Marusia doar din vedere, de pe bulevardul Republicii, unde se plimba uneori, braţ la braţ, împreună cu prietenele ei, dacă nu cumva se ţinea şi un cârd de tineri după ele. Era o fată cu părul lung, castaniu închis, care semăna leit cu actriţa italiană Antonella Lualdi. Împreună cu fetele de care era nedespărţită, Dida, Atena, Marina şi Nuţa, sora lui Fane, formau un grup de femei tinere, toate frumoase, trecute de douăzeci de ani, dornice să-şi trăiască viaţa cât mai intens, alături de bărbaţi la fel de arătoşi, dar care trebuiau să aibă musai pieptul mai bombat într-o parte, acolo unde îşi ţineau în buzunarul dinăuntru al hainei portofelul burduşit cu bancnote albastre. În compania acestora, după eventuala plimbare de seară, intrau în selectele restaurante din centrul oraşului, Dunărea sau Olimpic, aproape seară de seară, restaurante care aveau angajate formaţii de muzică uşoară, din componenţa cărora nu lipseau niciodată acordeonistul şi saxofonistul. Cei mai celebri acordeonişti ai acelor ani, cunoscuţi de gălăţenii petrecăreţi, dar cu ştaif, erau Nicu Penciu şi Zăuşilă, primul cântând la Dunărea, iar celălalt la Olimpic. După ce ciuguleau cu delicateţe din antricotul de vită, făcut la grătar, ţinând furculiţa în mâna stângă, iar cuţitul în dreapta, şi sorbeau din cupe, cu înghiţituri mici, şampanie Zarea de trei stele sau vinuri albe la ţăruş, adică din sticle cu gâtul lung, de trei sferturi de litru, duduiele ieşeau cu partenerii lor la dans, legănându-se cu eleganţă în ritmurile tangoului sau valsului, sau zbânţuindu-se frenetic dacă formaţia ataca un twist sau vreun charleston. Admiraţia altor masculi din restaurant era pe măsură, dar şi invidia consoartelor acestora, dacă făcuseră imprudenţa să vină însoţiţi. Cele cinci femei trăiau în acel dolce far niente de parcă asta aveau să facă tot restul vieţii lor, într-o exuberanţă aproape infantilă, crezând poate că vor rămâne mereu tinere şi frumoase. Se autointitulaseră, nu fără ironie, Clubul fecioarelor.

Fane continuase să-i vorbească atunci, în garsonieră, despre noaptea aceea din prima decadă a lunii octombrie, aproape fatidică şi pentru el, nu numai pentru cei doi infractori:

-Nebuna aia de sor-mea urma să plece spre Bucureşti cu un tren de noapte. După ce şi-a cumpărat biletul, ne-am uitat cu toţii la ceasul de perete de la ieşirea din gară. Era timp gârlă până la plecarea trenului spre Bucale, aşa că ne-am orientat spre sala de aşteptare de la clasa a II-a. Începuse să ne cam strângă de umeri frigoaica. Se lăsase aşa o ceaţă care îţi cam intra în oase, iar eu nu aveam pe mine decât un ilic subţire pus peste o cămaşă cu mânecile scurte Abia de am găsit un colţ de bancă pe care să ne aşezăm. Era popor mult acolo, cu bagajele aşezate claie peste grămadă. Mi-aduc aminte că doi boschetari dormeau duşi, întinşi pe băncile din fundul sălii. Mă benoclam la ei când, hop!, văd că intră doi tipi în sală, un sticlete mic de statură, cu diagonală la centură şi cu table pe umeri, însoţit de un tip cu faţa ciupită de vărsat de vânt. Au început să se plimbe pe culoarele dintre bănci şi să se chiorască lung la fiecare. I-au trezit pe boschetari, dar nu i-au înhăţat, aşa cum mă aşteptam, ci le-au făcut semn să-şi ia tălpăşiţa. Ciupitul chiar i-a dat un şut în cur unuia dintre ei. Ăla se sculase cheaun şi nu se lăsa dus. Nu se trezise bine şi protesta cu gesturi de dirijor de orchestră. M-am prins imediat că după alte mutre se uitau ei şi, sincer să fiu, asta nu m-a liniştit pentru că mă cam simţeam cu musca pe căciulă. Nu făcusem nimic, dar eram şomerache, de bună voie şi nesilit de nimeni, şi asta nu prea dădea bine la catastif pe atunci, ştii bine. Dădusem bir cu fugiţii de la fabrica aia de cuie şi lanţuri şi îmi era teamă ca în afara buletinului de identitate să nu-mi ceară şi legitimaţia de om al muncii care vrea să construiască socialismul. Pe vremea aia încă nu se trecuse la construirea comunismului. Aveam însă doar nouăsprezece ani şi mă încurajam, zicându-mi că o să-i îmbrobodesc într-un fel sau altul, spunându-le, numai dacă m-ar fi întrebat, bineînţeles, că încă sunt elev pe la vreo şcoală. Speram să ţină. Când mă tot frământam aşa, văd că uşa de la sala de aşteptare se deschide şi apare căpăţâna cârlionţată a lui Albert. Ştii că-mi merge bibilica, nu sunt căzut în freză ca tine. Era cât se poate de clar pentru mine că numai pe el puteau să-l caute. Nu aveam habar de tâlhărie, dar îl ştiam în stare de multe, mai ales că după ce-o luase pe coajă în curtea bisericii Precista, o cam dăduse în nebuneală. Repeta mereu, celor care ştiau de mardeală, că dacă mahalagii ăia nu aveau ciomege, le-ar fi arătat el. Umbla prin oraş, făcând scandal oriunde se ducea, sărind la bătaie din orice, cu alte cuvinte, căuta necazul cu lumânarea, ziua în amiaza mare. Se pare că-l găsise deja. Când mi-a întâlnit privirea, am clipit discret dintr-un ochi în direcţia celor doi miliţeni, ciupitul în civil şi cu caraliul în uniformă, ocupaţi cu legitimarea şi cu scotocirea prin valizele sau servietele oamenilor, iar cu mâna, mai pe neve^[6], credeam eu, i-am făcut semn s-o întindă. Numai că mă fotografiase, când îi făcusem semn, o băbăciune care stătea pe o bancă din apropiere. Aveam să aflu asta destul de repede. Deci Albert se cărase, dar nu puteam s-o întind şi eu, după cum a fost primul impuls, până ce curcanii nu-şi terminau treaba cu legitimatul. Dacă m-aş fi roit, le-aş fi atras imediat atenţia. Mai reţin că sor’-mea şi frumoasa ta Marusia, după care, ţi-am zis, ştiu că erai în limbă, n-aveau nici o treabă. Le durea fix la batic de ceea ce se întâmpla în jurul lor. Nici n-ar fi avut cum, angrenate cum erau în trăncăneala lor muierească. Când javrele alea de miliţieni s-au apropiat de noi, au pus imediat geana pe geamantanul Nuţei şi i-au cerut să-l deschidă. Asta, tare în gură, cum o ştii, că de ce şi cum de-şi permit, dar i-am dat eu un cot în coaste de a icnit şi atunci a muiat clonţul, uitându-se speriată la mine. După ce i-au răvăşit toate alea pe care le-avea în valiză, inclusiv chestiile muiereşti, furouri, chiloţăraie şi sutiene, pe astea din urmă, perverşii dracului, făcându-le plăcere să le tot pipăie rânjind, nu ne-au mai legitimat. Numai că după ce oftasem uşurat că nu-mi ceruse nicio ţidulă care să mă legitimeze, îl văd pe ciupit că se întoarce din drum, de parcă ar fi uitat ceva şi mă fixează aşa, dintr-o dată, până-n albul ochilor, de ziceam că vrea să mă hipnotizeze şi nimic altceva. „Băi, Labă Tristă, tu nu eşti băiat de-a lui nea Şuli?” „Ba da” îi răspund eu, cu inima cât puricele „dar nu mi-e tată bun”. „Ştiam asta, palmagiule, doar o cunosc şi pe mă-ta, e bucătăreasă pe o navă din port. Te cheamă Vrânceanu, nu-i aşa?” Am dat din cap, neştiind ce să cred. „Ia dă tu buletinul încoace, să fiu sigur nu te-am confundat” După ce s-a uitat la poza din buletin, apoi la moaca mea de bidon turtit, îl aud că-mi mai zice. „Băi, fălcosule”, probabil se referea la falca mea găurită de abces, „ştim că îl cunoşti pe Albert de la amicul lui, Ariton. Ne-a zis că în ultimul timp eraţi cioc în bot toată ziua. L-ai văzut cumva în seara asta, înainte de a veni la gară?”. Îţi dai seama că o băgasem pe mânecă, deşi nu ştiam încă despre ce-i vorba. Mă întrebam de unde şi până unde mă ştiau japiţele alea de miliţeni atât de bine, ca pe un cal breaz. Am negat că l-aş fi văzut şi atunci căzătura aia de babă, de pe banca de vizavi, începu să turuie ca o moară stricată, dând pe goarnă ce văzuse. Că aşa şi pe dincolo, ea a văzut când un golan înalt, cu părul mare şi creţ, ca de oaie merinos, a dat să intre în sală, dar eu i-am făcut semn să spele putina. Nu-i mai tăcea meliţa cotoroanţei, tot repetând ca papagalul ce văzuse. Nici n-a tăcut până ce gaborul nu a repezit-o, cerându-i să-şi închidă microfonul. S-a ridicat furioasă, scoţând de sub bancă o paporniţăţă împletită din papură, acoperită cu ziare, plină cu naiba ştie ce, şi a ieşit bodogănind din sală. Apoi gaborul cu faţa aia ca de strecurătoare m-a întrebat dacă nu am acasă vreo fotografie de-a lui Albert „Dar, ce, e frate-miu?”, i-am răspuns eu răstit, înjurându-l de mamă în gând. „Ascultă, derbedeule! Nu ridica tonul la mine că te fac una cu pământul!” se aplecă el spre mine, privindu-mă iar în ochi. Am tăcut mâlc, începând să tremur, cum tremur şi acum când ajung pe la vreun doctor. Mi-au luat-o dinţii la trap imediat. Crede-mă, îi auzeam cum îmi clănţăneau. Mă aşteptam să mă ia imediat cu ei în dubă şi să mă ducă la secţie, dar, ce să vezi? Mi-au întors spatele şi au plecat. Nu-mi venea să cred că scăpasem. Cel puţin aşa credeam atunci. După ce am urcat-o pe Nuţa în tren, Marusia m-a luat de braţ şi am luat-o la pas spre casă. Era aproape de miezul nopţii, iar pe stradă nu vedeai ţipenie. Cele întâmplate, gândul la beleaua în care intrase Albert, neştiind încă în ce consta şi cât de gravă era, dar mai ales liniştea nopţii, plus ceaţa aia rece care parcă se lăsase şi mai groasă, mă panicară în aşa hal, încât clănţănitul mahmudelelor se înteţise, de ziceai că-i mitralieră. Noroc de Marusia, care mă strângea de braţ, ca să mă liniştească. Tremuram din toate balamalele, Bolovănescule, crede-mă! Urcam vadul de la gară, iar când am ajuns aproape de scări, m-am uitat în urmă. Ştii de care scări vorbesc?

            -Da, cele construite de prinţul Alexandru D. Moruzi.^[7]

            -Hai, nu zău! Ăsta ce-a mai fost prin Galaţi?

            -Primar, Fănică! Cel mai tare şi mai mare care l-a avut oraşul ăsta! Piaţa Moruzi din valea oraşului îi poartă numele, nu ştiai?

            -Nu ştiam, dar n-ai călcat tu piaţa asta, cât am călcat-o eu când lucram la inventarierea navelor. Cunoşteam bombele din toată valea oraşului, inclusiv cele din Piaţa Moruzi, mai bine decât îţi ştii tu buzunarele, Ioane.

            -Nu te contrazic, dacă e vorba de cârciumi. Tu eşti expertul.

            -Nu poţi tu, mai bine, să mi-o freci puţin? Unde rămăsesem?

            -La scările lui Moruzi.

            -Nu le vedeam încă din cauza ceţii pe care o puteai tăia ca pe brânză, aşa de deasă era. Mi-am dat seama de asta când am dat de colţul străzii următoare. Ei bine, am pus cârma la nouăzeci de grade şi când am ajuns în dreptul Casei Corpului Didactic am auzit zgomot de motor. Ne-am oprit amândoi pentru că tocmai voiam să traversăm strada, ca să ieşim apoi la bulevard. Abia când s-a apropiat am văzut că era un IMS^[8] al Miliţiei. A frânat brusc, atunci când ne-a văzut, oprind chiar în dreptul nostru. Cred că scrâşnetul frânei s-a auzit până pe celălalt mal al Dunării. S-a deschis portiera din spate şi i-am auzit glasul ciupitului care îmi poruncea, de pe locul lui de lângă şofer, să urcăm: „Hai, urâtule, urcă! Hopa, sus! E păcat să mergi singur într-o noapte ca asta. Cine ştie ce ţi se poate întâmpla. Te duc eu acasă” Se scuză apoi faţă de Marusia, zicându-i că nu mai era loc în maşină. Mai adăugă că ştie unde locuieşte în centru, la unul din blocurile alea turn, subliniind că ei ştiau totul despre fiecare, dar ea să nu-şi facă prea mari probleme despre asta, doar să aibă grijă ce face şi cu ce bărbaţi umblă. Îţi dai seama că Marusia se cam schimbase la faţă. Mi-a zis după aceea că ar fi vrut să-i dea o replică elegantă, dar i se încleştase fălcile de frică, ca la dinţar, atunci când te duci să-ţi scoată cu cleştele vreo mahmudea cariată, dar eşti morcovit. N-am avut ce rahat mânca până la urmă, a trebuit să mă urc în maşină după ce a coborât încruntat tablagiul ăla mărunţel, străduindu-se să se uite la mine cât mai fioros. În IMS mi-am dat seama că ciupitul nu minţise. Marusia n-ar fi încăput decât în braţele unuia dintre bărbaţi, adică într-ale subofiţerului de miliţie, în ale mele sau în cele ale tipului care în tot acest timp stătuse pitit în maşină, pe bancheta din spate, fără să scoată o vorbuliţă. Nici n-ar fi cum s-o facă cu batista aia pe care şi-o ţinea tampon peste gură. Nu aveam de unde să ştiu că individul era morocanul căruia Albert îi stricase faţada cu rozeta aia de canal. Nu mai tremuram. Mă luase acum cu călduri, dar sudoarea pe care o simţeam pe şira spinării era rece ca gheaţa. Cald cu frig în acelaşi timp! Nici că puteam să mă simt mai nasol. Era însă loc şi de mai rău, după câte mi-am dat seama. Mă gândeam că individul cu moaca boţită era vreun găinar, pe care-l prinseseră mai devreme, căruia juma’ de buletin, adică miliţianul pitic, i-o fi ars vreun pulan peste bot. Dacă şi pe mine mă aştepta ceva asemănător? Când am ajuns la secţia lor de pe Gamulea^[9], m-au dat jos numai pe mine, civilul dându-i ordin şoferului să-l ducă pe grec la Policlinică. Chiar aşa i-a şi zis: „Du-l pe caţaon^[10] întâi la Policlinică, stai cu el până-i repară fasolele^[11] cât de cât, dacă mai e ceva de reparat, apoi valea cu el până la cargobot. Nu te uşcheşti după aceea acasă, la fundul nevestei, că te ia mama dracului! Te întorci cu maşina înapoi, la secţie Ne-am înţeles?” Dobitocul naibii! Oare putea să se întoarcă şi înainte? mi-a trecut fulgerător prin minte. Apoi individul cu mutra de strecurătoare m-a dus undeva, la demisol, lăsându-mă acolo. Cred că trecuse bine de miezul nopţii când au intrat cei doi ofiţeri în uniformă, cu patru steluţe pe umeri, despre care am aflat după aceea că erau căpitanii Popa şi Cosma. Aşteptasem neclintit o groază de timp, mi se păruse, pe un scaun aşezat la un capăt de masă. Unul dintre ofiţeri, căpitanul Cosma, un bărbat subţire la trup, cu trăsături frumoase şi cu o mustăcioară la fel de subţire sub nas, s-a aşezat în faţa mea şi mi-a întins o foaie de hârtie şi un stilou în timp ce celălalt, căpitanul Popa, un individ spătos şi faţa lătăreaţă, s-a apropiat încet de mine şi, nici una, nici două, jap!, mi-a croit două labe după ceafă. „Ce-ai făcut, mă?” m-a întrebat furios. Cosma a intervenit blând, recomandându-i la fel de succint, dar cu glas şoptit: „Lasă-l în pace!” Jucau scena clasică a poliţaiului rău şi a ăluia bun. Au ţinut-o aşa o vreme după care mi-au cerut să scriu declaraţia. Pe la trei dimineaţa, când mă aşteptam să mă închidă în arestul miliţiei, mi-au dat drumul acasă. A doua zi, după ce se întunecase, m-am pomenit cu Albert acasă. L-am atenţionat că s-ar putea să fiu urmărit, iar el mi-a răspuns că se aştepta la asta, de aceea venise la mine pe întuneric. Mama nu era acasă, fiind bucătăreasă pe o dragă care lucra pe unul din canalele din deltă, iar Nuţa, după cum ţi-am zis mai devreme, abia plecase la Bucureşti în ajun. Albert era lampă de foame. Noroc că sor-mea făcuse o cratiţă babană cu mâncărică de cartofi. I-am dat să halească cât l-a ţinut maţul. La plecare a scos de la spate, de la curea, o bască mare din stofă groasă, ca de palton, pe care m-a rugat să i-o păstrez. Era basca pe care i-o luase cu japca palicarului, împreună cu ceasul Atlantic. Arăta ca lumea, avea căptuşeală de mătase şi borurile mari ca cele pe care le purtau la noi vânătorii de munte, dar nu era prăzulie, ca mătasea broaştei, ci grena, iar în loc de ţumburuc avea pe mijloc un ditamai canaful, aşa cum au scufiile copiilor mici. Mă întrebam chiar cine şi-ar fi pus la noi asemenea plăcintă pe bostan fără să fie de râsul curcilor. Ştiu eu, poate pe căpăţâna unui pictor ar fi dat bine. Artiştii au fost din totdeauna mai excentrici. Mi-a mai zis că intenţionează să facă blatul pe un tren care pleca la Iaşi, dar nu a precizat când. Voia să-l caute acolo pe Nicu Ciochină, pe care-l cunoscuse în vară, pe când venea să joace tenis de masă la biserică. Aflase de la mine că intrase în anul I, la facultatea de medicină veterinară. Era convins că Nicu l-ar putea ajuta să vândă ceasul vreunui profesor universitar.

            -Dumnezeu să-l odihnească! Mai ştii câţi ani sunt de când a murit? întrebă Ionel.

            -Mai bine de zece, cred.

            Nicu Ciochină îi fusese coleg lui Fane la şcoala elementară de pe Arieşului, o străduţă scurtă care făcea legătura între strada Nicolae Bălcescu^[12] şi strada Traian. Împreună cu Doliş, un alt băiat din clasa lor, se împrieteniseră şi formaseră o echipă pe cinste, credeau ei. Erau puşi mereu pe şotii, chiuleau de la şcoală şi tot împreună deranjau orele, neezitând să-i facă farse chiar şi învăţătorului, punându-i pioneze pe scaunul de la catedră sau lipindu-i buretele de tablă. Nicu şi Doliş erau mai indisciplinaţi decât Fane, dar campionul absolut era Nicu. Deşi mic de statură, mereu găsea motiv de harţă cu vreun coleg, pe care sărea imediat cu pumnii. Când băieţii au ajuns în clasa a patra, conducerea şcolii, exasperată de obrăzniciile tot mai mari ale acestora, a tras concluzia că nimic nu i-ar mai putea cuminţi pe puşlamale decât sancţiunea cea mai aspră. Celelalte sancţiuni, aplicate până atunci, nu avuseseră nici un efect. În consecinţă, lui Doliş şi lui Nicu li s-a pus în catalog nota 1 la purtare, rămănând astfel repetenţi, deşi aveau notă de trecere la toate materiile predate. Fane însă scăpase de repetenţie. Mai potolit decât ceilalţi doi, nu prea îşi exterioriza efuziunile decât în grupul lor mic de prieteni. Avea, în schimb, cultul prieteniei. De aceea, după ce Doliş şi cu Nicu au fost exmatriculaţi, nu i s-a părut corect să mai meargă la şcoală. A refuzat să se mai ducă la cursuri până în anul următor, declarându-se şi el repetent, astfel ca în anul următor să fie iarăşi în aceeaşi clasă cu cei doi scandalagii. Degeaba venise învăţătorul acasă, rugându-l să se întoarcă la şcoală, în zadar îl bătuse maică-sa în mai multe rânduri, atunci când putuse veni acasă de la draga^[13] unde lucra, hotărârea lui a rămas de nezdruncinat. Au terminat apoi toţi trei cele şapte clase elementare în aceeaşi şcoală, dar în clase diferite, că doar directorul şcolii n-a fost chiar aşa tâmpit încât să-i lase împreună. E de mirare că nu i-au împrăştiat pe la şcoli diferite. Nu mai puteau perturba împreună orele, dar tot aveau timp berechet ca să se vadă în recreaţii şi după terminarea cursurilor. Erau mândri totuşi pentru că lăsaseră un semn al trecerii lor prin acea şcoală. Trei dintre plopii falnici care se înalţă şi astăzi în faţa clădirii vechi a şcolii au fost plantaţi de către ei, atunci când învăţau împreună, în aceeaşi sală de clasă.

Nicu Ciochină făcea parte dintr-o familie cu mulţi copii, dar cu posibilităţi materiale destul de bune. Capul acestei familii, domnul Ciochină, adept al proverbului strămoşesc bătaia e ruptă din rai, nu se sfiise să le aplice această veche zicală, cu centura de la pantaloni, ori de câte ori considerase că era nevoie. Cel care avea mai tot timpul fundul învineţit era însă Nicu. Taică-său nu l-a slăbit o clipă din hăţuri, luându-l de ceafă şi punându-l iar pe drumul cel bun, de fiecare dată când fiul şturlubatic derapa, nu înainte însă de a-i tăbăci bine fundul. „A reuşit să facă din mine om”, recunoştea Nicu mai târziu, când venea vorba despre cariera lui de medic veterinar. Ionel îl cunoscuse pe când era proaspăt elev al şcolii profesionale, iar Nicu era în penultimul an de liceu. I-l prezentase Fane într-o seară, la faleză, povestindu-i apoi cât de bun prieten îl considera, deşi se vedeau mai rar. După terminarea liceului şi luarea examenului de maturitate, cum i se spunea atunci bacalaureatului, Nicu reuşise în toamna anului 1963 să intre ca student la Facultatea de Medicină Veterinară a Universităţii din Iaşi, doar cu puţin timp înainte ca Albert şi Ariton să-l tâlhărească pe marinarul grec. Dintre cei doi foşti colegi de la şcoala elementară de şapte ani numai Nicu îi rămase prieten fidel lui Vrânceanu, deşi o luaseră fiecare pe căi foarte diferite. În orice cerc s-ar fi aflat, Nicu Ciochină nu uita niciodată să vorbească de prietenul lui cel mai bun, amintind întotdeauna de episodul acela incredibil cu repetenţia. Ionel Corban se împrietenise cu Fane cu un an mai devreme, iar prietenia mult mai veche a acestuia cu Nicu Ciochină îi stârnise un pic invidia. Treptat însă îl acceptă, iar mai târziu, la maturitate, deveniseră toţi trei prieteni de familie. S-a încumetrit apoi cu amândoi, Fane Vrânceanu botezându-i fata, pe Ştefania, iar Nicu Ciochină botezându-i băiatul, pe Nicuşor, deşi se mutase cu domiciliul în Brăila. Timpul a trecut, relaţiile s-au păstrat, dar din cauza distanţei se vedeau rar, mai ales după ce Nicu se mutase iar, de data asta în Cazasu, o comună din apropierea Brăilei, unde se retrăsese după ce fusese pensionat mai devreme din cauza unei boli despre care Vrânceanu şi Corban nu ştiau nimic. Prietenul lor, familist cu doi copii mari, îşi cumpărase acolo două hectare de pământ şi îşi construise pe acel teren o vilă cu etaj prevăzută cu toate facilităţile posibile, inclusiv cabinet dentar pentru Silvia, soţia lui, medic stomatolog de profesie, plus un cabinet de tehnică dentară pentru fiul lor, Daniel, care preferase să-şi aleagă profesia de tehnician. Soţia şi fiul lucrau însă în cabinete din Brăila, cele de la Cazasu fiind de rezervă. Nicu făcuse toate acestea nu singur, ci cu ajutorul fiicei din Italia, Loana, care-şi făcuse o situaţie materială excelentă acolo, lucrând ca funcţionar superior într-o mare bancă. Iată însă că pe neaşteptate, în 2002, Nicu Ciochină murise subit. Fane şi Ionel se învoiseră atunci de la serviciu ca să-i aducă ultimul omagiu. După înmormântare, au rămas şi la pomană, aşa cum cerea datina, deşi Vrânceanu voise s-o şteargă. Nu suporta înmormântările, iar parastasele şi mai puţin. Silvia însă l-a repezit cât acolo, zicându-i că Nicu se va răsuci în groapă, de bine ce abia îl băgaseră acolo, dacă o să-l vadă plecând de la pomana lui pe cel mai bun prieten.

-Îţi spun eu câţi ani sunt de când a murit Nicu. Doisprezece, Fănică! În 2001 când s-a însurat prima dată fecior-miu, a venit la nuntă împreună cu nepoată-sa, fata lui Marian, fratele cel mic. Exact după un an a dat colţul.

-Ce mă făceam oare dacă nu ţi-ai fi amintit? Te-ai boşorogit de tot dacă ţii evidenţa înmormântărilor, comentă dispreţuitor Fane.

            -Râde ciob de oală spartă? Tu vorbeşti? Te-ai mai uitat în buletin în ultimul timp? Hai să revenim la oile noastre. Ce s-a întâmplat după aceea, mă înteresează. Ai ieşit la plimbare cu basca pe scăfârlie, ca să te dai mare, după ce ţi-a dat drumul de la secţia de miliţie?

            -Dacă aveam mintea ta sucită, probabil că aşa aş fi făcut. Am săpat o groapă în magazia de lemne şi am îngropat-o. Dacă acceptasem să-i păstrez basca, nu însemna că eram şi cretin. Eram conştient de rahatul în care intrasem şi nu prea ştiam încotro s-o iau. Lovele nu aveam pentru că nu munceam, iar în afară de faptul că mă plictiseam de moarte, în curând aveam să fac şi foamea, dacă mama nu venea mai repede de la dragă. Dar eram obişnuit să rabd. În şcoala profesională n-am avut niciodată pachet cu mâncare. Noroc de masa de prânz luată la cantina şcolii. În recreaţia mare, când colegii mei scoteau din bănci ce aveau de haleală prin genţi, de ruşine plecam afară, dar mă întorceam în clasă molfăind, de parcă abia terminam atunci ultimul dumicat din pachetul meu inexistent. După cum îţi spuneam, stăteam nasol cu paralele. Puţinii bani lăsaţi de bătrâna pentru strictul necesar îi cam dădusem pe ţigări. Îmi păstrasem doar câţiva lei pentru pâine, iar la nevoie puteam să mai fierb nişte fasole dintr-o pungă pe care o găsisem în dulapul din bucătărie. Cratiţa cu mâncare de cartofi, din care îl omenisem pe Albert, o dădusem gata. Eram dezorientat şi îmi era silă de toţi şi de toate, inclusiv de mine însumi.

            -Asta a fost, de când te ştiu, starea ta naturală, cu unele mici excepţii.

            -Se putea să nu comentezi? Ei bine, nu înţelegeam un lucru, căpitanul Cosma mă vizita zilnic ca să mă întrebe dacă nu a trecut Albert pe la mine, iar eu negam. Dacă aş fi fost filat, aşa cum credeam, ar fi fost imposibil să nu-l fi prins, atunci când a venit a doua oară la mine, peste vreo trei zile, dar tot după ce se înnoptase, şi mi-a propus să mergem la un pescuit peste Dunăre, la Lăţime^[14]. Chiar dacă nu aveau fotografia lui, ştiau în mare cum arată. Abia după aceea am realizat că dacă îmi ţineau locuinţa sub supraveghere o făceau numai ziua. Chiar şi ziua le-ar fi venit greu pentru că locuinţa, unde stăteam cu chirie, era într-o ulicioară, Pasajul Lirei, care dădea în Vadul Sacalelor. Dacă s-ar fi proţăpit prea mult timp vreun sticlete în pasaj, fie el şi în civil, ar fi atras atenţia la un moment dat.

            -Presupun că te-ai dus la pescuit.

-Da, chiar a doua zi am trecut Dunărea cu şalupa lui moş Neculai Zamfir^[15], tatăl lui Neluţu. Albert m-a aşteptat la malul Dunării. După ce şalupa s-a deplasat de la ponton şi eram pe la mijlocul fluviului am văzut că pe malul oraşului sosiseră câţiva miliţieni care se agitau, dând din mâini. Între ei mi s-a părut că era şi un civil care se uita după şalupă cu una din mâini ţinută streaşină la ochi, dar n-am stat să mă benoclez prea mult. L-am împins pe Albert să intrăm cât mai repejor în cabina de la pupa. Ţie, din câte îmi aduc aminte, nu-ţi plăcea să mergi la pescuit aşa că nu ai de unde să ştii că în acei ani Lăţimea se întindea atunci până dincolo de Rachelu^[16], comunicând prin canale şi cu alte bălţi. Malurile erau năpădite de stufăriş înalt, numai bun ca să ascundă un fugar, dar cu condiţia să aibă unde să se adăpostească în caz de vreme rea. Norocul nostru a fost că am prins vreme senină, iar ziua era destul de cald pentru luna octombrie.

-Stai puţin, miliţienii ăia nu au venit după voi cu altă şalupă?

-Nici vorbă, dar am fost prevăzători, Albert cunoştea un zăclăian^[17] care avea casa chiar la şosea şi mai întâi ne-am dus la ăla ca să luăm vreo două sticloanţe cu vin, dar am mai stat vreo oră pitiţi după gard, să vedem dacă nu suntem urmăriţi. Linişte şi pace însă. Cine ştie, poate gaborii ăia nu după noi se uitaseră. Nu am rezistat prea mult timp în baltă. Noaptea se lăsa totuşi cancer^[18], era frig, nu glumă.. Am dormit în stufăriş ca vai de steaua noastră, nici nu-ţi poţi închipui cât de nasol a fost. În prima zi am prins nişte cărăşei cât palma, pe care i-am fript la proţap, pe mal, dar a doua zi nexam. Vinul îl terminasem, haleală nu mai aveam, aşa că foamea ne-a dat brînci să plecăm de acolo în a treia zi. Ne-am întors seara la Galaţi, iar Albert s-a dus să doarmă la un prieten. Se aştepta ca miliţia să-i fi aflat adresa, de aceea a doua zi a întins-o la Iaşi ca să vândă ceasul pe care-l ţinuse tot timpul asupra lui. După câteva zile am primit o scrisoare de la Nicu Ciochină din care am aflat că Albert îl căutase la căminul studenţesc din Iaşi, unde era cazat şi îi dăduse ceasul Atlantic, rugându-l să i-l vândă cât mai urgent. Descurcăreţ, cum era, Dumnezeu să-i odihnească ciolanele, a reuşit chiar în acea zi să prăduiască ceasul unui profesor universitar cu o mie de mangoţi^[19]. Albert i-a mulţumit şi s-a topit imediat cu banii. Acasă, la Galaţi, întrebându-mi vecinii, ştii doar că locuiam acolo, în pasaj, cu mai multe familii în acelaşi corp de case, am aflat că nu mă căutase nimeni. Nuţa nu venise încă din capitală, iar bătrâna venise de la dragă, dar plecase repede înapoi. Mi-am dat seama de asta după cratiţa plină cu ciorbălău găsită în bucătărie şi după cei câţiva marafeţi lăsaţi pe masă. Mama, tot mamă! Am răsuflat uşurat. Iar era de trăit pe lume. Mai bine de două săptămâni nu m-a mai căutat nimeni. Credeam că miliţia renunţase la caz, dar mă înşelam. Morocanul, al cărui cargou nu plecase încă din port, pentru că nu-i sosise toată marfa pe care trebuia s-o încarce, văzând că nu primeşte nici un răspuns favorabil de la miliţie privind furtul şi vătămarea corporală, s-a şucărit şi a înaintat un memoriu la Ambasada Greciei. Am aflat asta chiar de la căpitanul Cosma, pe care credeam că n-o să-l mai văd vreodată. Era fiert când m-am trezit în dimineaţa aia că-mi bate iar în uşă. Mi-a spus că numai în mine este speranţa lui ca să pună mâna pe Albert, altfel riscă să fie aspru sancţionat de superiori. Mi-a vorbit atunci, cum să-ţi spun, ca unui prieten, nu ca unui potenţial infractor sau tăinuitor. M-am mirat că-mi vorbea de la egal la egal, zicându-mi că şi asta era vreo tactică miliţienească, dar mai târziu mi-am dat seama că îl judecasem greşit. Era doar un om bun şi atâta tot, dar asta nu însemna că nu se putea folosi de mine ca să devin ciripitor^[20]. Cât a trăit l-am tratat cu respect, iar când îl întâlneam pe stradă, chiar şi după ce ieşise la pensie, stăteam împreună de vorbă la vreo ţuică. Cum îţi spuneam, în dimineaţa aia, după ce m-a informat ca pe un coleg ce a intervenit în anchetă, mi-a cerut să mă îmbrac. Urma să plecăm împreună la Tulcea cu pasagerul.

-He-he! Să nu-mi spui că şi poliţaiul te-a invitat la pescuit, că nu te cred.

-Nu chiar. La Tulcea m-a tot plimbat prin oraş, pe unde era lume multă, cerându-mi să-i spun dacă identific cumva mecla lui Albert printre oameni.

-Nu prea înţeleg, de ce la Tulcea şi nu pe la Dorohoi, să zicem.

-Sticletele era chiar aşa de disperat tare încât să caute acul în carul cu fân.

-După aceea aveaţi să umblaţi prin toate oraşele şi satele ţării ca să găsiţi un delincvent care, ce făcuse? Bătuse un străin căruia îi luase basca din cap şi ceasul de la mână. Era oare Albert inamicul nr.1 al Republicii Populare Romîne? Dar criminalii şi violatorii, pe ăştia când îi mai prindeau?

-Stai să vezi că totul are un înţeles. Şi eu m-am mirat de plimbările alea. Nu ştiam că Albert avea un frate mai mare care făcea armata la marină, în Tulcea. Cosma aflase asta de la Ariton şi a judecat logic. Dacă infractorul pe care-l urmăreau ar fi fost tentat să-şi caute frăţiorul? După ce mi-au intrat picioarele-n fund de la atâta mărşăluială prin tot oraşul, Cosma m-a băgat seara într-o cârciumă unde a comandat mici şi bere pentru amândoi. Era şi timpul. De foame, mi se cam lipise burta de spinare. Mi-a zis atunci de Gradea, fratele lui Albert. A doua zi, după ce noaptea ne-am soilit în port la un ponton al miliţiei, m-a trimis să-l trag de limbă pe marinar. Ştia exact unde am să-l găsesc. Era îmbarcat pe un dragor^[21], care era tras la mal în dana Marinei Militare de la Mila 37. Comandantul dragorului primise probabil telefon înainte de a sosi eu în dană, altfel nu l-ar fi învoit imediat pe militarul în termen, deşi se afla în timpul seviciului de cart. A coborât pe mal, unde îl aşteptam. Trebuia să-i dau două pachete de ţigări, pe care le cumpărase Cosma pentru el, dar le-am păstrat pentru mine.

Ionel se uită cu oarecare condescendenţă spre prietenul lui, întrerupându-l:

-În consecinţă, te-ai apucat să-l descoşi, aşa cum ai primit indicaţiile, nu?

Fane pricepu unde bate şi îi răspunse cu ochii plin de scântei.

-Mai curând ai fost tu ciripoi^[22], altfel n-ai fi rezistat să lucrezi atâta vreme cu vapoare străine. Dacă vrei să ştii, Bolovănescule, niciodată n-am dat în primire pe cineva la miliţie, seico, sau pe unde mai crezi tu.

-Dar la biserică, în timpul spovedaniei, tot i-ai şoptit câte ceva preotului la ureche, îi replică Ionel cu maliţie.

Adăugă apoi, căutând s-o scalde, văzându-şi prietenul schimbat la faţă, abia mai reuşind să respire:

-Răstălmăceşti întotdeauna ce spun şi nu eziţi să mă jigneşti atunci când eşti pus la colţ. M-am gândit doar la ţigările pe care le-ai blătuit, nu că ai fost informator. Un fumător înrăit ca tine ştie mai bine decât oricine cât de mult contează pentru un militar în termen să nu ducă lipsă de ţigări.

-N-am răstălmăcit nimic. Ţi-am tradus exact ce-ai gândit, nu te mai da după piersic. Nu, tâmpitule! N-am fost informator. I-am zis imediat lui Gradea cum stăteau lucrurile şi ce mi se ceruse să fac. Chiar dacă Albert îl căutase, nu mă interesa, era treaba lor de fraţi. Nu-l căutase, mi-a răspuns. Nu l-am crezut, bineînţeles. După ce i-am relatat tot ce ştiam despre tâlhărie, felul în care a reacţionat după aceea mi-a întărit convingerea că nu mă crezuse atunci când îi dădusem cuvântul că nu sunt bengănitor. „Dacă îl prind pe aici, îl rup în două cu bătaia, apoi îl leg fedeleş şi îl predau caraliilor” a ridicat tonul, cu prefăcută furie în glas. Nu i-ar fi fost greu, după cum arăta, o huidumă de om cu spatele cât şifonierul şi înalt de vreo doi metri. Îl depăşea şi pe Albert ca înăţime, mi-am zis, măsurându-l din ochi.

-Asta a fost tot?

-Da. M-am întors la pontonul miliţiei şi i-am zis căpitanului că nu aflasem nimic despre Albert, iar Gradea nu avea informaţii în această privinţă. La prânz ne-am urcat pe pasager şi seara eram acasă. Mult mai târziu mi-au ajuns la urechi peripeţiile lui Albert înainte de a fi prins şi arestat. N-am aflat niciodată dacă a trecut pe la Tulcea sau nu ca să-şi vadă fratele. Eu unul sunt ferm convins că l-a vizitat, altfel Gradea n-ar fi reacţionat aşa de teatral. Ştiu sigur că apoi s-a dus în deltă la tăiat stuf ca să i se piardă urma. Tot atât de sigur sunt că până la urmă miliţia a aflat unde stă şi a făcut rost şi de o fotografie, ca să-l poată identifica. Cosma mi-a zis toate astea, după ce a ieşit la pensie. L-au prins până la urmă la o mină, unde lucra în subteran. În închisoare cică nu-i sufla nimeni în ciorbă, se înrăise. Mereu bătea pe câte unul care se credea mai bengos. După aceea îl scoteau la plimbare numai cu cătuşe la picioare. Asta o ştiu de la Caranghel, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el. L-a întâlnit acolo pe Albert, în puşcărie. Ştii că am avut şi un primar comunist cu numele acesta?

-Dă-l naibii! Ce mai făcuse şi idiotul ăsta de Caranghel? Ştiu că a fost închis, dar pentru ce, n-am habar.

-Dobitocul intrase la pârnaie pentru că se folosise de nişte monezi false de cincizeci de bani, ştanţate la o matriţă. Nu el le meşterise, bineînţeles. I le dăduse cineva, ca să le testeze pe piaţă, dar nu cunosc alte amănunte. Tot ce mai ştiu este că Caranghel avea acolo un atelaj în primire, cal şi căruţă, pe care îl folosea ca să transporte roşii, sau alte legume, culese de deţinuţi pe câmp, unde erau scoşi atunci la muncă. Intrase chiar în conflict cu Albert la un moment dat. Puşcăriaşii, printre care s-a nimerit să fie şi Albert într-o zi, când nu mai era la carceră, au fost scoşi la muncă pe tarlaua unei Gospodării Agricole de Stat. Fiind pe câmp, cu atelajul lui, Caranghel a început să se creadă un fel de şef peste deţinuţi. Din proprie iniţiativă şi din exces de zel, ca să se dea bine şi pe lângă gardieni, a început să monitorizeze activitatea deţinuţilor. Îţi cam dai seama ce-a ieşit.

-Era tipic pentru Caranghel aşa ceva. N-am să înţeleg de ce ai fost prieten cu un individ aşa de alunecos, Dumnezeu să-l ierte pentru toate potlogăriile făcute! interveni dispreţuitor Ionel.

-Prieten e prea mult spus. Îmi era milă de el că nu muncea pe nicăieri. Trecusem şi eu prin aşa ceva de câteva ori. Sunt convins că îţi aduci aminte cum îmi vindeam toată mobila din casă, dormind apoi pe ziare. Când mă pomeneam cu el, bătându-mi în uşă cu o sticlă de vin în braţe, pretextând că nu avea cu cine s-o bea, ştiam că de fapt venise ca să se împrumute iar de ceva lovele. Se plângea că nu mai avea bani nici de mâncare, ultimii dându-i pe butelca aia. Deşi ştiam că mă minţea, nu ştiu de ce, nu-l refuzam. Hai să-l lăsăm în plata Domnului. Despre morţi numai de bine!

Lui Corban nu-i plăcuse de acest om. Nu ştia de unde apăruse. Se abţinea să comenteze cele spuse de Fane, intuind că adevărul era undeva la mijloc. Caranghel era un individ de statură potrivită, cu faţa albă mitraliată de coşurile prea multe, unele adevărate bube purulente, pe care nu se sfia să şi le stoarcă cu o mână, pe nevăzute, atunci când stăteai de vorbă cu el. Ionel avusese şi el în adolescenţă coşuri pe care şi le masacra, dar făcea asta numai în intimitate. Dându-şi importanţă şi pus mereu pe înşelăciuni, cu un surâs flegmatic întipărit permanent pe figură, dar nu cu minte prea multă sub pălăria neagră de gabor, cu boruri mari, de care nu se despărţea, fie vară, fie iarnă, Caranghel era ilustrarea perfectă a proverbului omul prost nu e prost destul, dacă nu e şi puţin fudul. Învârtea tot felul de afaceri mărunte şi ilegale, la care îl făcea părtaş şi pe Fane, care nu putea rezista atracţiei lui pentru mediul infracţional minor. La beţie se certau ca la uşa cortului, acuzându-se că se trag în piept unul pe altul, deşi cel care înşela era întotdeauna numai Caranghel. Nu vorbeau apoi cu lunile, dar se împăcau iarăşi la un un pahar şi o luau de la capăt cu afacerile lor de doi bani. Uneori Fane i se destăinuia: „N-o să mă învăţ minte până ce jigodia asta n-o să-mi tragă vreun tun care să mă bage în cine ştie ce belea” Ionel ştia la ce se referea. Toate coţcăriile lui Caranghel erau finanţate de Fane. Până la urmă dandanaua nu s-a mai produs, pentru că într-o zi, pe la mijlocul anilor ’80, pe când mergea grăbit pe una din străzile oraşului după cine ştie ce chilipir, Caranghel s-a prăbuşit ca secerat la pământ, inima crăpându-i, la propriu, exact în două. Chiar şi mort, Caranghel arăta la fel de trufaş, aşa cum umblase în prostia lui şi prin viaţă. Curios lucru, deşi decedase în urma unui infarct, dacă era adevărată istoria cu inima crăpată în două, spusă de către nevastă-sa, faţa nu i se învineţise, ci era mai albă decât în viaţă, iar majoritatea bubelor i se estompaseră, retrăgându-se sub tegument. Pălăria lăutărească, cu boruri mari, de care era atât de mândru, era pusă în sicriu, la loc de cinste, deasupra capului. Ionel, care venise să vadă mortul împreună cu Fane, mai mult de gura acestuia, avea să fie impresionat de vorbele, pline de evlavie, spuse de o băbuţă sfrijită, care şi-a şters după aceea cu discreţie lacrima căzută pe obraz cu unul din colţurile basmalei cernite, înnodate sub bărbie. „Ce mort frumos, maică!”, declarase ea, cu uimire sinceră.

-Ai dreptate Fane, despre morţi numai de bine! aprobă spusele prietenului, având-o încă în faţa ochilor pe bătrânica aceea de la înmormântarea lui Caranghel.

Adăugă apoi, ca trezit din somn:

-Altceva ai mai aflat despre Albert?

-Da, tot Cosma mi-a spus că statul român socialist l-ar fi scos pe Albert din puşcărie ca să-şi facă, chiar şi mai târziu, stagiul militar obligatoriu la o unitate de elită, unde energia lui debordantă, dar şi ura de care era stăpânit permanent, i-au fost canalizate spre pregătirea militară. Dovenind calităţi excepţionale de luptător, ar fi fost avansat, ca şi mine, la gradul de sergent, şi lăsat la vatră cu gradul de sergent major în rezervă, aşa cum, din gaşca noastră, numai Neluţu Zamfir, prietenul nostru, a venit din armată. Acasă nu a făcut mulţi purici. A tulit-o din ţară, pe la sârbi, aşa cum am vrut la un moment dat s-o fac şi eu, dar am dat-o în bară. A reuşit să ajungă la Triest, unde a fost internat într-un lagăr de refugiaţi. Acolo, mai îmi spunea pensionarul Cosma, ar fi fost racolat ca mercenar al Legiunii Franceze, dacă moşul nu mi-o fi pus bărbi^[23]. După revoluţie s-ar fi întors în România, deschizându-şi, cu banii câştigaţi ca mercenar, un atelier de reparaţii auto prin bariera Traian, după cum ţi-am mai spus. Eu nu l-am mai întâlnit după partida aceea de pescuit din baltă, aşa că nu pot spune dacă toate cele auzite de la căpitan sunt adevărate. Nu pun mâna în foc.

-Parcă spuneai că-şi deschisese o spălătorie auto, nu un atelier de reparaţii.

-Da? Ce mai contează dacă a fost spălătorie sau atelier, ori nici una, nici alta? Nu mai contează, Bolovane.

-Să ştii că eu l-am mai văzut o dată, după ce a fost ciomăgit de nea Sava, dar după câţiva ani, după ce venisem din armată, unde, din păcate, nu am reuşit să ajung şi eu gradat ca voi. Ieşisem într-o după-amiază, dar mai spre seară, de la cinematograful Popular, unde văzusem nu ştiu ce film. Prin aleile parcului am ajuns în Republicii, hotărât să vă caut în faţa hotelului Galaţi, care se construise între timp, în barurile din împrejurimi sau la faleză. Am pomenit de hotelul Galaţi, unul din punctele noastre de întâlnire, unde ne cam plăcea nouă, băieţilor din Piaţa Veche, să ne pierdem vremea, pentru că de acolo puteam ţine sub observaţie strada, amândouă trotuarele, dar şi oamenii care treceau. Mă pregăteam să traversez bulevardul când am văzut un grup gălăgios de puşlamale, venind dinspre Dunăre. În mijlocul lor un bărbat înalt şi solid, cu părul creţ, gesticula într-un fel care îmi părea cunoscut. L-am recunoscut pe Albert abia când s-a apropiat, mai mult după vocea stridentă şi ascuţită. Cu ochii lui mari, ale căror pupile se măreau şi mai mult atunci când vocifera, dar şi ca înălţime, semăna cu Tudor Chirilă, îndrăgitul actor şi solist de muzică de muzică rock din prezent. Albert însă nu mai era tinerelul uscăţiv pe care-l ştiam. Se lăţise în umeri, iar faţa arsă de soare şi pomeţii ieşiţi în afară îi imprimau chipului o expresie de duritate extremă, care i-ar fi demonstrat celebrului Lombroso că teoria lui despre înfăţişarea fizică a criminalilor era cât se poate reală. Înainte de a ajunge în dreptul meu, l-am auzit spunând, în timp ce-şi desfăcuse braţele în lături: „Când am văzut gâştele alea multe, mi-am zis, ale mele sunteţi, iubitelor, şi uite, aşa le-am prins în braţe, uite, aşaaaa!”. „Pe toate?” l-a întrebat un glumeţ. „Câte am apucat, că doar nu eram la pescuit ca să arunc prostovolul peste tot cârdul” răspunse el, râzând, dar imediat se zburli spre şugubăţ: „Mă iei la mişto, puţă?” După ce a trecut de mine, înconjurat de puştimea aceea, pentru că erau nişte adolescenţi cei care se uitau în gura lui, mi-am zis că tipului i-o cam luaseră vremurile înainte, el rămănînd la vârsta pe care o avusese atunci, în curtea bisericii Precista, în ciuda schimbării fizice majore. Cu alte cuvinte, după părerea mea, în ciuda celor pătimite în închisoare, continua să fie un mare naiv. Oricum, de atunci nu l-am mai văzut nici eu.

-Aiurea! Te-ai molipsit în aprecieri de la amicul tău, prozatorul. Eu cred că le povestea dracilor ălora cum se descurcase în libertate atunci când a evadat. Am uitat să-ţi spun că a reuşit să fugă într-o zi de pe unde a fost scos la muncă, dar l-au prins după vreo săptămână. E adevărat ce zici, dar parţial. Îi plăcea să fie înconjurat de admiratori. Şi atunci, la biserică, când juca tenis, pentru noi se dădea în spectacol. În privinţa asta, da, era cam naiv, dar, în rest, era un băiat valabil. Eu l-am văzut întotdeauna ca pe un răzvrătit.

-N-a fost decît un golan care dădea în cap oamenilor nevinovaţi.

-Nu ţi-am spus, dar a regretat ce i-a făcut atunci morocanului, iar dacă s-a ţinut de bătăi prin puşcării, a făcut-o doar împotriva unor nenorociţi care-i terorizau pe ceilalţi deţinuţi. Ai vrut o poveste, eu ţi-am spus-o, n-ai decât s-o ajustezi cum vrei, înainte de a i-o da scriitorului.

 Fane Vrânceanu se ridică cu greu din pat, ducîndu-se în balcon. Aduse de-acolo o pungă de plastic în care erau mai mulţi cartofi, câţiva morcovi şi vreo trei cepe. I le întinse:

-Ia-le de-aici. Mereu îi trimit vorbă soră-mi că nu am nevoie de legume, dar nu mă înţeleg cu nebuna. Eu nu mai gătesc, Ioane! La mine se strică şi-i păcat de ele.

-Dacă nu-ţi găteşti, ce mănânci? întrebă, doar ca să nu tacă.

Luă sacoşa şi o legă la gură. S-ar fi supărat dacă l-ar fi refuzat. Altă dată îi dăduse borcane pline cu bulion sau zarzavat de ciorbă, cumpărate cine ştie când. Nu-l refuza. Le lua, dar când ieşea afară, se uita la etichete. Dacă termenul de garanţie era expirat, arunca borcanele la gunoi. Încercase o dată să nu-i primească astfel de alimente, dar se făcuse negru de supărare. Ştia că primea şi mâncare gătită de la Nuţa, deşi nu vorbea cu ea şi n-o mai văzuse de mult timp. Canţarolele i le aducea Viorel, bărbatul soră-sii, tot el venind apoi să le ia goale.

-Nu ştii, băbălăule, că Nuţa îmi trimite mâncare? răspunse, agasat.

Se aşeză pe marginea patului, trăgînd mult aer în piept, închizând şi deschizând gura. Scoase apoi o ţigară din pachet pe care o frecă între degete, dar se răzgândi, n-o aprinse. O puse alături, pe măsuţa de lângă recamier, unde erau bricheta şi scrumiera. Cu privirea în podea, întrebă:

-Ştii că a început să ningă afară? E prima zăpadă de anul ăsta. Câte luni mai avem până la primăvară? întrebă apoi cu vocea stinsă, ridicând privirea.

-Dacă nu-l mai punem pe decembrie, mai sunt două luni, dar şi în martie avem uneori zăpadă, răspunse Ionel, privindu-şi lung prietenul.

-Ce spui, ies oare şi din iarna asta?

-Ai să ieşi, Fănică! De ce să nu ieşi?

Fane Vrânceanu a apucat şi primăvara anului 2016, bucurându-se de ea, dar nu îndeajuns, pentru că rândunele lui nu şi-au mai făcut apariţia. Nici altele nu i-au mai intrat în casă ca să-i populeze cele trei cuiburi lăsate de izbelişte. Se uita însă din balcon după noile generaţii ale elegantelor şi graţioaselor păsări cum săgetau văzduhul sau planau la firul ierbii, încercând să le identifice cuiburile de prin balcoanele blocurilor din jur. Se gândea chiar să-i ceară lui Ionel Corban să-i cumpere un binoclu, ca să le poată urmări mai bine zborul, încercând astfel să le deosebească una de alta, dacă aşa ceva era posibil, dar tot amâna să ia această hotărâre. Nu mai ieşea aproape deloc din casă pentru că orice pas ar fi făcut, îl obosea peste măsură. Pe lângă plămânii lui ciuruiţi, care mai funcţionau doar ca nişte foale vechi şi cârpăcite, manevrate de un om nevolnic, usturimi tot mai mari pricinuite de o zonă zoster, apărută pe piept mai demult, şi care, în ciuda a tot felul de tratamente, nu trecuseră ci se acutizaseră, cât şi apariţia unor palpitaţii în zona abdomenului, de natură necunoscută, care-i pricinuiau ore şi zile întregi de tremurături ale pântecului, îi curbaseră trupul, altădată drept ca o lumânare. Sprâcenele excesiv de stufoase şi gâtul care părea că se alungise din cauza slăbiciunii extreme îl făceau să aducă din profil cu un vultur îmbătrânit, cu gâtul golaş, care stă amorţit pe vreo cracă, aşteptând să moară, se gândea Ionel Corban, continuând să-l viziteze, să-i facă cumpărături diverse şi să-i plătească facturile lunare. Reuşise, în acea ultimă primăvară, să-l scoată până la o frizerie din apropiere, ca să-şi poată da jos chica rebelă formată din părul albit, des şi aspru. În vară a mai coborât de câteva ori din bloc. Îl aştepta pe o bancă din apropiere. Vorbeau discuţii, doar ca să le treacă timpul. În ultimul timp tot zicea că o să se interneze la un spital sau la altul. Uneori se întorcea spre Ionel şi fără nici o legătură cu tăcerile sau dialogurile de până atunci, îl întreba: „Ioane, ia spune-mi, m-am schimbat mult la moacă, arăt naşparliu?” Se uita la faţa lui pământie, vânătă chiar, minţindu-l că arată mai luminat la faţă decât în ultimul timp sau ceva de genul acesta. La începutul lunii septembrie, de teamă că va muri singur în casă, n-a mai suportat nopţile în care se trezea şi nu mai putea să respire şi a acceptat, din păcate prea târziu, să se interneze în Spitalul TBC din oraş. A fost dus la spital de Ionel Corban şi un alt prieten, mai tânăr, care avea maşină. La internare, aşteptând pe hol, nu mai părea cotropit de spaimă, cum se întâmplase cu opt ani în urmă, când i se perforaseră intestinele. S-a răstit la femeia de la garderobă când aceasta i-a cerut să se schimbe, dar apoi i-a dat cinci lei, spunându-i că a glumit. Doctoriţa de la internare l-a chemat şi pe Corban în cabinet, după ce Fane a intrat în cabinet ca să-şi completeze fişa medicală. El aştepta în picioare, rezemat cu mâinile de birou. Abia se mai ţinea pe picioare.

-Prietenul dumneavoastră mi-a spus că nu mai are nici o rudă în viaţă. E adevărat? s-a adresat doctoriţa lui Ionel, fără să ridice nasul din hârtii, de parcă Fane nu s-ar mai fi aflat în încăpere.

-Are o soră, doamnă, i-a zis.

Atunci Vrânceanu s-a întors şi, tremurând, cu ochii bulbucaţi, l-a repezit şoptit şi cu mânie strunită:

-Taci, mă, fir-ai tu să fii!

Doctoriţa şi-a ridicat privirile pe deasupra ochelarilor, lăsaţi spre vârful nasului, şi uitându-se la amândoi, cântărindu-i din priviri, a evaluat rapid sitiaţia.

-Am înţeles. Vă rog să-mi spuneţi numele dumneavoastră şi un număr de telefon unde puteţi fi găsit, s-a adresat ea lui Corban, cu voce impersonală.

După aceea, împreună cu Marian, l-au condus într-o altă aripă a spitalului. Pe un hol lung, s-au oprit când au văzut un cântar medicinal. S-au cîntărit pe rând, Fane la urmă. Avea patruzeci şi cinci de kilograme. Ionel se aşteptase, după cum arăta, numai piele şi os, să aibă şi mai puţin. Între timp i-a ajuns din urmă o infirmieră care i-a adus un cărucior cu rotile. L-au condus până într-un salon destul de mare, de la etajul I, cu patru paturi, unde însă numai unul era ocupat de un tânăr. La plecare Ionel a trecut pe la cabinetul doctoriţei care făcuse internarea ca s-o întrebe de ce i-a cerut numărul de telefon.

-Trebuie să anunţăm pe cineva, dacă decedează, i-a zis ea, privindu-l rece.

A înţeles că nu-i dădea nici o şansă de supravieţuire. A vrut să-i lase numărul de telefon al sorei lui Fane, dar, plictisită, doctoriţa, o femeie bondoacă şi plinuţă, de vreo cinzeci de ani, l-a expediat, trimiţându-l la asistenta-şefă din secţia unde fusese internat Vrânceanu. Acasă a informat-o pe Nuţa de internare, sugerându-i să-l viziteze cât mai este în viaţă. I-a răspuns că îl va trimite pe Viorel, bărbatul ei, pentru că ea, în urma accidentului cerebral suferit cu jumătate de an urmă, rămăsese cu o pareză şi nu se poate deplasa. Peste trei zile, într-o după-amiază de duminică însorită şi călduroasă ca de vară, s-a hotărât să meargă la spital, după cum vorbise cu Fane la telefon. I-a cumpărat doar o pungă cu dropsuri de mentă, altceva nu voise. Struguri, de care i se făcuse poftă, avea să-i aducă Viorel, pe care l-a şi întâlnit la intrarea în spital pe când îşi parca maşina. L-au găsit în salon, stând în pat, rezemat de pernă şi dezlegând rebus. Un tânăr brunet şi slab a intrat din balcon şi i-a întins mâna, pocnind din degete. A scos bricheta din buzunarul pijamalei şi i-a aruncat-o. Au ieşit apoi toţi trei în balconul mare şi larg, unde mai era un alt pacient care fuma. S-a aşezat pe un scaun, lângă o masă lungă din lemn tare şi nevopsit, scoţându-şi din buzunarul de sus al pijamalei jumătate de ţigară. La rândul lui, a încercat să pocnească din degete, nereuşind, dar brunetul, văzându-i intenţia, i-a adus bricheta. Şi-a aprins chiştocul şi a tras un fum, începând să tuşească, ca de obicei. Rezemat de parapetul balconului, Ionel se uita, pe rând, la prietenul lui, dar şi în curtea unde se ridicase o mică bisericuţă. Ura spitalul acela în care fusese de atâtea ori internat tatăl său. Fane începu să le vorbească, oprindu-se după câteva cuvinte şi deschizând gura larg ca să respire, despre mâncarea proastă din spital. Că era sărăcăcioasă, n-ar fi fost o problemă, dar nu avea pic de gust, se plânse el. Atunci de ce nu acceptase să i se aducă ceva gătit de acasă sau nişte preparate, se repeziseră cei doi vizitatori, încercând să facă şi glume pe această temă. Le răspunse că, oricum, nu avea poftă de măncare, orice bunătăţuri ar fi avut în faţa ochilor. Uitându-se pe sub sprâncenele groase, îi făcu semn lui Ionel să se apropie, îndemnându-l să se aşeze pe un scaun de alături. Îl fixa cu ochii lui mari, cuprinşi de febră. Îi auzi apoi glasul moale:

            -Lasă, Ioane! O să vină şi rândul tău, n-ai grijă!

            Ionel se ridică încet, prefăcându-se că nu a auzit nimic. Nu era pic de ură, ameninţare sau invidie în glasul prietenului, dar simţi o boare rece care-i atinse, ca în treacăt, tâmplele, iar inima începu să-i bată cu putere. Se îndreptă spre balcon, uitându-se în curte, dar fără să vadă ceva. Nu ştia atunci ce avea să-l aştepte.

Plecă împreună cu Viorel de la spital, dar refuză să fie luat cu maşina. Simţea nevoia să meargă pe jos până acasă.

            Îşi propuse să nu se mai ducă să-l vadă până duminica următoare, dar mai vorbi cu el la telefon. După ce mâncase strugurii aduşi de Viorel, îl apucase diareea. Apoi Ionel află de la Marian, celălalt prieten pe care Fane îl solicitase la internare, că vorbise cu doctorul care se ocupa de salon, întrebându-l ce şanse de vindecare ar mai putea avea bolnavul Vrânceanu. Niciuna, a fost verdictul. Plămânii lui nu mai aveau decât optsprezece la sută capacitate respiratorie. După această constatare, infirmierele l-au conectat la un tub de oxigen iar în vene i-au pus perfuzii. După aceea nu s-a mai atins de mîncare. Cei care s-au încăpăţânat să-i aducă, au plecat acasă cu sacoşele tot pline. Aşa îl găsi duminica următoare, cu branule pe braţe, tuburi în nări şi masca de plastic pe gură. Stătea rezemat de tăblia patului, având perna la spate. Când îl văzu intrând în salon, îşi scoase masca şi furtunaşele din nas. Mai era un singur pacient acolo care se grăbi să-i spună că vecinul lui de salon nu mâncase nimic de câteva zile. Vorbea ca despre un copil mic pe care trebuie să-l hrăneşti cu linguriţa. Văzu alături, pe somiera de lângă pat, o farfurie plină cu varză sleită. Observă imediat dificultatea din vorbirea devenită peltică, cauzată de un necontrolat clămpănit al fălcilor. Poate din cauza protezelor scoase, se gândi, dar nu văzu nici un pahar în care ar fi putut fi. Urmaseră clipe lungi de tăcere. Până la urmă îi auzise iar clămpănitul slab al fălcilor şi vorbele şuierate:

-Du-te acasă, Ioane! Sunt obosit, nu pot să vorbesc.

A fost ultima oară când l-a mai văzut în viaţă.

Trei zile mai târziu, pe la orele 18.00, ţârâi telefonul fix. Ridică mirat receptorul. Trecuseră luni de când nu-i mai auzise soneria stridentă. Toată lumea pe care o cunoştea suna pe mobil.

            -Bună seara! Sunteţi domnul Corban Ionel? îl întrebă o voce feminină.

            -Da, răspunse, nerăbdător, întrebându-se ce altă firmă îl mai caută ca să-i vândă mobilă, saltele, oale sau alte lucruri casnice, de care nu avea nevoie, la preţuri promoţionale. Nu avea de gând să mai mai asculte cine ştie ce reclamă neghioabă şi insistentă, dacă despre asta era vorba. Îi va tăia imediat macaroana femeii de la celălalt capăt al firului, îşi zise, ţinând receptorul la ureche.

            -Suntem Spitalul TBC. Vă anunţăm că prietenul dumneavoastră, domnul Vrânceanu Ştefan, a decedat în după-amiaza aceasta.

            A anunţat-o imediat pe soră-sa, Nuţa. A întâlnit-o mai târziu la casa mortuară, unde şi-a dus fratele. Mergea cu oarecare greutate, ţinând o mână chircită şi trăgând un picior, dar mergea. Deci ar fi putut să vină la spital, dar nu voise sau poate nu ar fi putut suporta să-l vadă bolnav, îşi spuse, propunându-şi să nu o mai judece. Nu era treaba lui, până la urmă. În coşciug zăcea trupul unui bărbat, cândva suplu şi înalt de un metru optzeci care cântărise mai toată viaţa aceeaşi greutate, de şaptezeci de kilograme. Ceea ce mai rămăsese din el nu ar mai fi tras la cântar însă nici patruzeci de kilograme. Pe pieptul scofâlcit şi scobit, atât de chinuit în ultimii ani de acea zonă zoster, sacoul îi stătea ca pe o scândură. Hainele, rămase prea largi, păreau a se tot scufunda în sicriu, atât de descărnat era corpul, îi trecuse prin minte lui Ionel, dându-i senzaţia că trupul va deveni tot mai inconsistent, până la dispariţie. La cimitirul Ştefan cel Mare, situat în apropierea fostei şcoli profesionale unde învăţase, fu înmormântat în acelaşi loc cu cea care-i dăduse viaţă şi pe care n-o văzuse moartă, după cum îi spusese odată, pentru că n-ar fi putut rezista emoţional. Se întrebase atunci ce fel de om poate fi acela care poate nu vine la înmormântarea mamei sale, invocând asemenea motiv. Poate că refuzul Nuţei de a-l mai vedea în viaţă, îşi spunea Ionel, avea legătură cu nimicnicia lui de atunci, simţind nevoia obscură, nedesluşită bine nici de ea, de a-l pedepsi cât mai trăia, de parcă ar fi vrut să-i spună: Ei, frate, cum este acum, când aştepţi să mori iar sora ta, singura rudă de sânge pe care o mai ai, nu vine să te vadă? La fel s-a simţit şi mama înainte de a muri, uitându-se zadarnic după tine, nemernicule! Dar nu a fost îndeajuns să fii un nenorocit, ai vrut neapărat să fii şi mârşav, lipsit de orice sentiment, lipsind de la înmormântarea mamei tale, laşule! Toate astea erau însă numai simple supoziţii, revenea apoi Ionel la realitate, văzând că, totuşi, Nuţa se ocupa de înmormântarea fratelui ei, neprecupeţind nici un efort şi făcînd toate cele trebuincioase, fără zgârcenie, după cum era creştineşte. Osemintele mamei, puse de gropari într-un sicriaş ca de copil mic, au fost aşezate la picioarele coşciugului unde zăcea trupul uscat al fiului ei.

            La parastasul de patruzeci de zile, ţinut în garsoniera lui Fane Vrînceanu, unde cei câţiva prieteni abia au încăput, stând în picioare printre lucrurile şi hainele pregătite a fi date de pomană, după cum era datina, preotul, un bărbat tânăr, cu barba rasă, voinic şi înalt, după ce a pregătit meticulos cele sfinte pentru slujbă, ridicând capul ca s-o înceapă, a rămas cu ochii pironiţi pe cele două cuiburi, vizibile deasupra cornizei fără perdea. A întrebat, stupefiat, după ce s-a uitat cu atenţie câteva secunde bune:

            -Alea sunt cuiburi de rândunică sau am eu vedenii?

            -Da, părinte, dar sunt părăsite de câţiva ani, i-a răspuns Nuţa, fără să ridice privirea.

            După moartea celui mai bun prieten, a cumătrului Fane, lui Ionel nu-i ieşeau din minte vorbele acestuia de la spital:

-Lasă Ioane,că vine şi rândul tău!

Abia în următorul an, 2017, avea să le pătrundă înţelesul , după ce o boală îl doborî pentru câteva luni bune, timp în care zăcu prin mai multe spitale din Bucureşti şi nu numai.

Dar asta-i altă poveste!

[1] Partea cea mai de jos a unei nave (fundul).

[2] Ţigan (argou).

[3] Cetăţean străin (argou).

[4] Bani (argou).

[5] Nimic (argou).

[6] Pe nevăzute (argou).

[7] Primar al oraşului Galaţi între 1872-1874.

[8] Primul automobil de teren construit în România.

[9] Strada Nicolae Gămulea din Galaţi.

[10] Poreclă jignitoare dată unui grec.

[11] Dinţi.

[12] Fostă Mavromol.

[13] Navă care absoarbe sau escavează pământul sau nisipul de sub apă.

[14] Baltă de pe malul drept al Dunării.

[15] Şalupa din lemn „George Coşbuc” căreia Neluţu îi furase cheile ca să treacă Dunărea împreună cu alţi adolescenţi (vezi romanul PIAŢA VECHE (Călătorii paralele I).

[16] Sat dobrogean.

[17] Locuitor al comunei Zaclău (acum I.C.Brătianu), situată pe malul dobrogean al Dunării, în dreptul oraşului Galaţi.

[18] Frig (argou).

[19] Lei (argou).

[20] Informator (argou).

[21] Navă militară care detectează şi neutralizează minele de sub apă.

[22] Infirmator (argou).

[23] A pune bărbi (argou) – a minţi.

Sursa foto: universdecopil.ro