Cu plânsul mă închin

mi-e sufletul un zbor din altă dinastie,
şi-acelaşi curcubeu nerăsărit aşteaptă
călătoria infinitului pe planeta Poezie
nu mă grăbesc, eu urc treaptă cu treaptă,

vreau să respir cuvinte înmiresmate
şi peste pleoape să îmi picure sonete,
dorinţa inimii să nu cunoască moarte
iar visele să nu-mi mai fie desuete,

nu-mi condamnaţi întruna plânsul,
din el eu am născut poeme multe,
căci mie mi-e prieten numai dânsul,
doar el şi numai el a stat s-asculte

când din clepsidra vieţii pământeşti
cădeau zi după zi minuni şi semne,
eu respiram mirată, plăcerile cereşti,
sculptând ursuze cruci, dar nu în lemne,

zideam cu lacrimile suferinţei un altar,
iar din cuvinte limpezi înălţam biserici,
în inimă-mi creştea tăcut acelaşi Har
şi răsăreau în zori poeme pentru clerici,

să nu mă condamnaţi că iubesc scrisul,
poemele îmi sunt un fel al meu, divin,
nu vreau ca cineva să îmi ucidă visul
când eu cu plânsul meu lor mă închin…