Mai mulți copii încep să vorbească (peste noapte) limba daneză
Petruț se trezi după o noapte de somn odihnitor, ca la sânul lui Avram. Citise povești până târziu și simțea că ar fi vrut să mai stea o clipă, cel puţin atât, printre personajele minunate, care îl purtaseră printre stele vorbitoare, animale cu puteri miraculoase, prințese frumoase și prinți curajoși care se luptă cu zmeii și balaurii. Auzi cântecul păsărelelor și realiză că era ora la care trebuia să coboare din pat.
Ca de obicei, mâța, numită de părinții săi Avrămuța, i se lipi de picioare, făcându-se covrig și împiedicându-l să își încalțe papucii de casă. Supărat, Petruț îi spuse pisicii:
– Hvad laver du her?[1]
Mâța se uită mirată la Petruț, părând a spune: Omule, ce vrei să zici? Tu nu pricepi că vorbești într-o limbă străină?
Băiatul o privi mirat și o împinse cu piciorul. Ce avea și mâța asta? Nu pricepea că îl deranja? Și de ce îl privea cu aerul că nu înțelege nimic din ceea ce spune?
Pisica plecă supărată din cameră, convinsă că era victima zilei. ”Miau, ce ți-e și cu copiii din ziua de astăzi! Nu mai au pic de respect pentru noi, niște ființe atât de fragile…”, părea să spună pisica. După ce o privi cum sare pe geam, băiatul merse la baie, spălându-se pe dinți. Se uită în oglindă și avu o mică tresărire. Pentru o clipă i se păru că vede un alt chip decât cel cu care se obișnuise. Închise ochii pentru o secundă și, când îi deschise, realiză că i se păruse. Fusese ceva atât de neașteptat, încât nu reținu aproape nimic din fizionomia acelui chip. Își propuse să nu mai stea atât de târziu…
Încremenise cu periuța în mână când mama sa, Ioana, veni în baie, sărutându-l pe frunte:
– Bună dimineața, scumpul meu, te-ai trezit demult?
Petruț ascultă cuvintele mamei și i se păru că nu înțelege mare lucru. Pricepu că trebuie să fie un salut de bună dimineața și răspunse la rândul său:
- God morgen[2], spuse băiatul.
- Ce ai spus? întrebă Ioana, nelămurită.
- God morgen, repetă Petruț, mirat că nu este înțeles.
Ioana dădu din cap, puțin uimită, apoi încercă să treacă peste impasul de moment:
– Bună dimineața. Trebuie să te grăbești, altfel vei întârzia la școală. Ai înțeles?
– Ja, det forstår jeg godt[3], răspunse băiatul și se grăbi să își îmbrace hainele care îl așteptau pe spătarul unui scaun.
Mama lui Petruț merse în bucătărie, unde aștepta Sergiu, tatăl băiatului, cel care îl ducea în fiecare dimineață la școală cu mașina. Acesta își bea liniștit cafeaua, așteptând ca Petruț să își termine micul dejun.
- Ce face băiatul? Mai are mult? întrebă bărbatul.
- Păi… nu știu ce să spun, zise Ioana. Nu prea este în regulă cu băiatul.
– Ce vrei să spui? A făcut febră? Am zis eu că nu trebuie să joace fotbal cu băieții… El este mai fragil…
– Nu despre asta este vorba, zise femeia, moment în care băiatul intră în bucătărie.
– Bună dimineața, spuse Sergiu. Ai dormit bine, Petruț?
– God morgen, spuse băiatul. Ja, meget godt[4].
– Te joci cu noi? întrebă Sergiu. Asta în ce limbă este?
Petruț îl privi surprins. Se uita când la mama sa, când la Sergiu. Nu pricepea de ce părinții săi nu mai înțelegeau, dintr-o dată, ce le spunea. Tăcu pentru a nu mai crea și alte suspiciuni, dar prin minte îi colindau tot felul de întrebări. Din păcate nu avea niciun răspuns.
Ca de obicei, Sergiu îl duse pe copil la școală și îl lăsă în fața cladirii.
– Totul este bine? întrebă bărbatul, nelămurit de ceea ce se petrecea cu fiul său.
– Ja, det er nok god[5], răspunse Petreț, grăbindu-se să intre în școală.
– Să ai grijă de tine, spuse Sergiu, uitându-se lung după fiul său.
*
Petruț era foarte derutat. Îi cunoștea pe toți colegii, îi știa pe nume, își amintea care îi era locul în bancă, dar nu reușea să se înțeleagă cu ceilalți. Merse în banca sa de la geam, își scoase caietele și manualele, totul în cea mai mare tăcere.
– Ai învățat la matematică? îl întrebă Matei, colegul lui de bancă. Eu nu prea am reușit.
– Ikke nok[6], zise Petruț cu sfială.
– Ce-ai spus? se uită surprins Matei.
– Ikke nok, repetă Petruț, revoltat că celălalt nu înțelegea nimic.
Matei rămase cu gura căscată, revenindu-și cu mare greutate.
– Mamă, este un joc nou? Ce tare, să-mi spui și mie care este regulamentul. Mi-l spui, da?
– Ja, det vil jeg godt[7], răspunse Petruț, jenat de situația creată, dar și deranjat de faptul că nu prea înțelegea ce îi spunea colegul său.
Până să înceapă orele, Matei merse prin clasă, spunându-le tuturor că Petruț știa un joc nou și că avea să îl învețe și pe el. Din acea clipă, toți îl priviră cu respect pe cel care știa un nou joc și care, în demnitatea lui, era foarte tăcut. Firesc, toți ar fi făcut la fel dacă ar fi avut un asemenea… as în mânecă.
Ora de matematică trecu fără surprize pentru cei doi, la fel și geografia. În schimb, la limba engleză, profesoara îl ridică în picioare pe Petruț, dorind să știe dacă și-a făcut tema.
– Kun lidt[8], răspunse elevul.
– Kun lidt? întrebă profesoara. Asta este varianta proprie de engleză?
Cu toate stăruințele doamnei, Petruț nu mai spuse nimic, iar Matei o lămuri pe profesoară că este mai bine să îl lase în pace pentru că nu putea vorbi din cauza… noului joc. Femeia ridică din umeri și îi promise că avea să își ia revanșa ora viitoare. Poate chiar trebuia să îi cheme părinții la școală…
După ultima ora de curs, Sergiu veni, cum făcea în fiecare zi, să îl ia de la școală.
– Ei, amice, cum te-ai descurcat cu noua ta limbă? întrebă tatăl.
– Det var meget svært[9], zise Petruț, iar Sergiu se făcu că pricepe.
– Nu vrei să ne oprim într-un parc? Am o minge de fotbal, poate îți face bine.
Petruț dădu din cap, afirmativ, deși nu înțelesese decât cuvântul ”fotbal”.
Peste câteva minute, autoturismul lui Sergiu opri la intrarea în Parcul Central, acolo unde fusese de multe ori cu Petruț. Îi aruncă mingea, iar acesta o prinse fără probleme.
– Jucăm un tenis cu piciorul sau îmi tragi la poartă? întrebă Sergiu, dar nu primi niciun răspuns.
În clipa aceea sună telefonul. Era Ioana.
– Suntem în parc, zise bărbatul. Este la fel, nu știu ce să fac. Crede-mă, sunt cu adevărat disperat. Trebuie să mergem la un medic. Stai liniștită, nu se sperie pentru că nu înțelege nimic din ceea ce spun.
Sergiu reveni lângă fiul său, făcându-i semn că îi poate trage la poartă. Petruț înțelese fără probleme din gesturi și începu să lovească în minge. După câteva goluri, se plictisi și îi făcu semn tatălui său că vrea să stea pe o bancă.
-Bine, zise acesta. Uite, stai aici pe bancă și eu merg să îți iau o înghețată. De fructe, cum îți place ție. E bine?
Pentru a fi sigur că este înțeles, bărbatul începu să facă semne cu limba, ca și cum ar fi savurat o înghețată. Dacă l-ar fi văzut cineva în clipele acelea, nu ar fi dat prea mulți bani pe sănătatea lui.
– Ja, zise Petruț, plictisit.
Nu înțelegea ce se petrece cu el. Cum era posibil să se trezească vorbind o limbă pe care nu o mai știa nimeni? De ce tocmai el și de ce atunci? Oare ce limbă vorbea? Semăna puțin cu germana, dar era diferită… Ce avea de făcut? Dacă îl fermecase vreo vrăjitoare din cartea pe care o citise în seara trecută?
Fără să observe, se așeză pe bancă o femeie tânără, cu un cărucior în care se găsea un copil de un an și câteva luni. Un băiețel blond, cu cârlionți, foarte zâmbitor. Cum îl văzu pe Petruț începu să zâmbească și îl întrebă:
– Hej, jeg hedder Robert[10].
Uluitor… Petruț înțelegea toate cuvintele. Înțelegea ce vorbea un copil atât de mic și nu pricepea o iotă din ce spuneau părinții, colegii, profesorii… Oare ce era nebunia asta?
– Hej, jeg hedder Petruț.
Copilul întinse mâna pentru a i-o atinge pe cea a noului său prieten. Băiatul mai mare îi prinse de mână, foarte emoționat.
– Hvilket sprog du taler[11]? întrebă Petruț.
– Mit sproget[12], răspunse copilul foarte mândru, timp în care mama acestuia se uita uluită la dialogul dintre cei doi.
– Aha, zise Petruț, mirat de ciudata întâmplare.
Sergiu apăruse și el cu înghețata în mână și urmărea fără cuvinte schimbul de replici.
– Han er min far[13], zise Petruț, făcându-i cunoștință lui Robert cu tatăl său.
– Hej, jeg hedder Robert, spuse copilul din cărucior, spre surpriza celor doi părinți.
Bărbatul îi întinse mâna.
– Salut, eu sunt Sergiu.
– Iar eu sunt Mălina, sunt mama lui Robert și vreau să îmi spuneți și mie ce se întâmplă aici? Ce limbă vorbesc copiii ăștia?
– Și eu aș vrea să știu, zise Sergiu. Din păcate, nu vă pot fi de niciun folos.
– Dar Petruț nu este fiul dumneavostră? întrebă femeia neîncrezătoare.
– Ba da, este fiul meu, dar tot nu vă pot ajuta.
– Fiul dumneavostră vorbește o limbă pe care nu o înțelegeți?
– Exact, zise Sergiu, rușinat. Acesta este adevărul cel mai pur.
– Nu râdeți de mine? zise femeia.
– Credeți că îmi arde de râs?
– Și de când aveți problema asta? Sper că nu de la naștere…
– Nicidecum. De astăzi de dimineață. S-a trezit așa și nu dă niciun semn că ar vrea să revină la normal.
– Ciudat, extrem de ciudat. Dar de unde până unde vorbește Robert al meu o limbă atât de ciudată? Și de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, de când VORBEȘTE copilul meu?! Dumneavoastră știți că astea sunt primele lui cuvinte?
– Mai bine îl întrebăm pe el, sugeră Sergiu.
– Bine, dar el până acum nu spunea decât… mama. Dar să încercăm. Robert, ce limbă vorbești tu?
Copilul din cărucior se uită ciudat la mama sa și răspunse:
– Jeg forstår ikke[14].
– Robert, ce ai spus?
– Jeg forstår ikke, repetă copilul, mirat că mama sa nu înțelege.
– Vedeți, zise Sergiu, așa pățesc și eu de dimineață cu Petruț.
Speriată, femeia formă un număr de telefon și începu să plângă.
– Dragă, vino repede în parc. Se întâmplă ceva ciudat cu Robert. Nu a pățit nimic, dar vorbește o limbă foarte ciudată. Da, vorbește… Nu exagerez cu nimic… Și culmea este că se înțelege de minune cu un băiat mai mare, care a început să vorbească aceeași limbă de dimineață. Subit, ca și Robert!
– Doamnă, nu vă îngrijorați, copilul dumnevoastră mai are timp să învețe limba română, nu are decât un an și câteva luni. Mai gravă este situația noastră, zise Sergiu. Fiul meu a știut limba română și a uitat-o fără nici un sens.
– Aveți dreptate, spuse femeia, luându-și fiul în brațe, ca pentru a-l apăra de un posibil pericol. Dumnezeule, dacă acest copil nu va vorbi limba română?
Sergiu surâse palid, semn că nu avea nicio putere. Îl luă pe Petruț de mână și plecară amândoi la mașină.
(va urma)
Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 2016 la secțiunea Carte pentru copii
Grafică de Anca Smărăndache
[1] Ce faci aici? (în daneză)
[2] Bună dimineața
[3] Da, am înțeles
[4] Da, foarte bine
[5] E destul de bine
[6] Nu prea
[7] Da, ți-l spun
[8] Numai puțin
[9] A fost foarte greu
[10] Salut, eu sunt Robert
[11] Ce limbă vorbești?
[12] Limba mea
[13] El este tatăl meu
[14] Nu înțeleg