Cristal de Boemia

Ți-am atins poezia de atâtea ori încât am ajuns să știu

Ne privim prin ochii ei

Auzi respirația rătăcind în respirația ta

Simți pulsul fără să-mi atingi curbura gâtului

Îmbrățișându-mi zvâcnirea între coperte

Motanul ascuns în măruntaiele tale s-ar linge pe bot

După așa un ospăț, ar deveni mai pufos

Am avut o scrumieră roșie, cristal de Boemia, într-o zi

i s-a părut că îi zâmbesc prea mult

Dimineața următoare avea privirea împărțită în două,

Cu un ochi mă privea din trecut, celălalt îmi clipea din viitor,

Se credea nemuritoare…

Ce-ai face dacă mâine nu ți-ar răspunde motanul,

ocupat fiind cu farfurioara chinezească

Rămas în jumătatea ta neomenească,

Ai invita o altă șerpuire pisicească la tine în gând?