Silvana Andrada Tcacenco 
Pentru că ninge soare și a-nghețat nisipul
Iar omul de zăpadă din scoici își are chipul,
Alunec pe o apă sărată, fără valuri,
Pe o patină-a vremii în zvon de idealuri,
A înghețat în mine culoarea unor lumi,
Sunt infinite drumuri în bolul cu minuni
De sticlă transparentă, o gheață fără pată,
Acea oglindă-n care eu nu par vinovată,
De lumea prea topită, cocoașele durerii,
Într- un deșert al urii, la marginea puterii
Tânjesc nu înspre apă ci doar înspre lumină
Și simt că tot trecutul îl am la îndemână
Să- ntorc căldura lumii, așa cum am primit-o,
Către nucleul fizic de-atom ce-a umilit-o,
Prin recele de fiară atât de des iertat,
Prin goliciunea umbrei ce-n ochi am reflectat,
Atât frumos pe lume, atâta fericire,
Nu sunt nebună eu crezând încă-n iubire,
Căldura și înghețul, înghețul și caldura,
Criogenia răului care amână ura.
