Veronica Balaj 
În fiecare dimineață, Jean își spune,
astăzi revine….
Diminețile sunt de regulă buimăcitoare
in corpus nud, lumina
îl amețește,
de-i furtună sau ceață,
în dansul ei rebel, atipic,
alungă imaginea iubitei, și,
miraculos, Laurette dispare
fragmentată
în rotirea orelor de început
mai totdeauna rămâne un deget afară
cu inelul verde,
ori un picior fără pantof.
într-o stație de autobuz,
la banlieu,
Jean, cu pălăria roșie,
în formă de mac înflorit,
are vedenii
armonica vișinie, pe margini cu muselină
pare c-a luat-o razna
clapele singure se acordează și cântă
azi trebuie să vină…..
Jean a învățat pe de rost
diminețile buimăcitoare
în care imaginea Laurettei dispare,
intră în spectacolul amiezii desfigurată
ba-i rămâne un picior
în lumina amanetată,
ba o mână-i face semn de alinare
cu răsăritul în spinare,
din banlieu pornind,
Jean cu armonica lui vișinie,
și câinele Janot
atârnându-i trist
urechea vopsită-n stil avangardist,
{la sugestia unui pictor din Montmartre },
pare că au pietre la picioare,
abia de ajung
înPlace de L’Étoille…
Ziua întreagă armonica leagă
cântece de iubire
și așteptare
sute și sute de figuri grăbite
se mișcă aiurea, dezacordat
prin retina lui Jean,
ca într-un film contagios, animat,
au leneveala verdelui
topit în galbenul de toamnă,
unii lasă o bancnotă,
alții o fisă de telefon,
mulți, înnoadă un zâmbet
nu puțini
își doresc o fotografie
cu pălăria lui Jean,
de-un roșu mac de câmpie,
și-un câine avangardist,
o doamnă i-a oferit în dar,
eșarfa sa din voal,
o tânără i-a pus pe umăr un papagal
care a-nvățat să cânte
apoi, zburând nu se știe unde,
peste săptămâni tăinuite și așteptare
Laurette trebuie să vină,
repetă armonica vișinie
tivită cu muselină,
statura lui Jean stă țintuită-n albume
răspândite prin lume.
În Place de l’Étoile, prin asfințitul
ploilor de seară,
vine, trece, un descântec
de nesfârșită vară.
16 ianuarie 2020, Ottawa
