Copacii lui Tezcatlipoca

La scurt timp după ce au coborât din mașină, au ajuns în Pădurile Nebune, așa cum le ziceau indigenii.

– Trebuie să ne ferim de anumite pâlcuri de copaci, spuse Călăuza. Uite, de arborii ăia, de exemplu. Cică cei ce stau mult timp la umbra lor nu mai percep realitatea așa cum este, au chiar halucinații auditive sau vizuale.

Visătorul privi copacii cu ramuri răsucite în spirală, trunchiurile bifurcate care se despărțeau și se reuneau, frunzele de forme diferite ce alcătuiau coroane cu zone de un verde intens ce alternau cu altele uscate, care parcă cereau cu disperare iubire.

– Exact așa cum mi s-a spus. Dar hai să mergem mai aproape, vreau să găsesc copaci ce mai păstrează încă trăsături umane.

– Nu se poate, e periculos. Te rog să mă înțelegi, am nevastă și copii, am familie, măi, omule, înțelegi? Nu vreau să ajung acasă și să fac ca toți nebunii, asta dacă mai ajung… M-ai plătit, te duc la șaman, dar asta numai pe drumurile știute de mine, fără să-mi pun pielea la bătaie, că nimic nu merită prea mult pe lumea asta, așa să…

– Da, da, bine… Tu ce știi despre toate legendele astea?

– Dar tu ce știi?

– Eu am auzit că oamenii din tribul ăsta de sute de ani, dacă nu chiar de milenii, cioplesc trunchiuri de copaci tineri după chipul copiilor dușmanilor. Apoi fac niște vrăji, niște incantații, astfel încât copacul, care își păstrează rădăcinile, crește odată cu omul căruia i-au pecetluit soarta. Scorburile se transformă în găuri ale oaselor, nodurile în cocoașe și reumatisme, dar cel mai periculos lucru pe care îl fac este că provoacă boli psihice. Se spune că sunt păduri întregi de copaci care își schimbă coloritul în fiecare zi, iar dacă stai la umbra lor te îmbolnăvești, treci de la euforie intensă la depresie. Sau păduri uscate, mucegăite, pe care dacă le străbați te apucă o tristețe ce te împinge să-ți iei viața. Și că asta este consecința faptului că odată, demult, acești copaci au fost vrăjiți, au fost ciopliți după chipurile unor oameni meniți bolii. După sute de ani oamenii ăia au murit, dar copacii trăiesc, și-au împletit rădăcinile pe sub pământ, vorbesc, comunică între ei…, dar uite, ăsta ce-i?

– Nu-l atinge! strigă Călăuza, dar era prea târziu, Visătorul mângâia trunchiul unui copac tânăr, crescut chiar în cărare. Ce faci?! Să ne întoarcem! Ăștia sunt copiii lor, crescuți din rădăcinile împletite pe sub pământ! Sunt întruchiparea lui Tezcatlipoca, zeul ăla al lor, al întunericului și bolii. Acum trei ani nu era aici, cresc repede. Da, coaja aia pe care pui mâna are motivele geometrice ale blănii unui leopard, așa cum vezi! Așa e și Tezcatlipoca, cu blană de leopard și sabie în mână! Suntem blestemați acum, este prea târziu, ne vom îmbolnăvi, vom repeta aceleași mișcări, ne vom teme de orice, și asta până vom muri. Cred că știi mai bine ca mine despre ce e vorba, cu toate masteratele și doctoratele tale! Numai din cauza ta… Crezi că mai poți salva ceva?

Călăuza se lăsă pe vine și începu să scormonească pământul roșu cu un bețigaș. Părea să nu-i mai pese. Visătorul continuă să privească rămurelele copacului tânăr, crescute paralel cu trunchiul. Cele din vârf alcătuiau modele complicate. Frunzele erau de un verde intens, unele subțiri ca niște ace, altele mari și late ca de bananier. Toate se mișcau într-un ritm propriu, după o muzică auzite doar de ele, întinzându-se spre copacii din jur. Miroseau a rășină și pământ umed. Vântul ce se stârnise dintr-o dată le făceau să cânte monoton, repetând aceeași frază muzicală. Visătorul ajunse la concluzia că o înțelege, scoase briceagul și începu să-și cioplească propriul chip în trunchiul copacului lui Tezcatlipoca.