Copăceanu

(fragment din romanul Zece ierni)

…şi pancove în ulei a primit Felicia într-o seară pe când făcea lecţii cu Vlad, de la vecinul Copăceanu. Le avea şi el de la neamuri, de la ţară, erau de post, făcute fără ouă şi fără lapte, cu făină de la o moară pe apă, cu puţină broză dizolvată într-o lingură de oţet, cu ulei, şi zahăr, îi explicase omul. I le-a pus merinde o cuscră, da’el nu mănâncă  scoverzi de-astea. Aşa că i le-a adus vecinei, că-i  femeie de treabă. „Daţi la copii! Pentru mine-s prea dulci”, zisese el când Felicia a deschis ca să vadă cine-i la uşă de bate aşa. Copăceanu nu era beat, deşi avea faţa la fel de buhăită ca întotdeauna. A fixat o clipă  ochii femeii, apoi şi-a plecat privirile şi i-a întins mecanic punga îngăimând: „De sufletu’ lu’ mama, săraca”.  Felicia s-a uitat la obrazul lui alb-gălbui, încreţit ca o coală de hârtie strânsă-n pumn. Vorbea coerent omul şi se ţinea drept. A luat punga, s-a gândit o fracţiune de secundă dacă să-l poftească  în casă, simţea în spatele ei privirile copiilor care urmăreau scena fără să clipească. Pentru ei, Copăceanu era unul din oamenii din cămin de care trebuia să  se ferească, aşa că s-a răzgândit, o mie de motive trecându-i prin minte. „Condoleanţe încă o dată şi …să fie primit!” zise ea simplu, iar omul dădu a încuviinţare din cap, duse milităreşte a salut două degete la un chipiu imaginar, se întoarse şi urcă la el fără alte cuvinte. Femeia închise uşa în urma lui… Vor mânca pancovele cu lapte mai târziu, înainte de culcare.

-Dar putem să gustăm un pic, mama? întrebă Vlad care le scosese pe o farfurie şi le mirosea pofticios. Păreau crocante şi prea ispititoare ca să le lase pe mai târziu  aşa, bine pudrate cu zahăr şi mirosind a vanilie. Atunci s-au servit toţi trei.  Câteva minute bune se distrară crănţănind bunătăţile de pe farfurie în timp ce mama îşi aminti cum tot aşa ca acum, bătuse la uşa lor şi cu trei zile în urmă maistrul Copăceanu. Atunci era pe la prânz, venită fiind acasă în pauza de masă. N-a stat pe gânduri, a deschis. În prag era el, vecinul de sus, maistrul Copăceanu. Omul a început să bâiguie ceva, Felicia l-a poftit în casă mai mult ca să-l ferească de ochiul iscoditor al Tamisei, care trebuie să fi fost şi ea prin apropiere, pe după uşi.  Era omul care, pe vremea când lucra în Bază la descărcat de materiale, ţinea cu oamenii lui schimbul de noapte. Maistrul Copăceanu a intrat atunci ca un om bolnav, însoţit de un iz de vomă şi de cârciumă, poate se scăpase puţin şi în pantaloni.

-Doamna Felicia, dacă poţi… te rog, nu te supăra că te deranjez chiar acum… n-ai putea să-mi dai împrumut un fier de călcat?

-Ba da, cum să nu, răspunsese femeia intuind că ceva grav s-a petrecut cu vecinul pentru că omul aproape se prăbuşea de pe picioare. Felicia l-a pus să şeadă, i-a dat un pahar cu apă. L-a servit cu biscuiţi, ce avea şi ea. Dar omul nu s-a atins de ei. A tuşit  într-o batistă uriaşă. Stătea sfrijit, pământiu ca orice fumător incurabil, pe o margine de taburet, stingher şi ruşinat, cu ochii în covor. Avea în mână o cămaşă curată, albă, cam şifonată.

-Vreau să calc asta… vă rog să mă scuzaţi… că vă deranjez… tot uit să-mi cumpăr unu’ nou.

Felicia i-a pus în farfurie şi aproape că l-a obligat să guste din supa ei.

-Aş gusta cu plăcere da’ stomacul meu… nu pot mânca de vreo două zile, nu ştiu ce am…

-Ia dă-o încoace, o rezolv eu mai bine, zise femeia şi se puse să-i calce repede cămaşa pe colţul mesei, pe o păturică de-a copiilor.  Nu era mare lucru.

Bărbos, aşa cum îşi poartă barba cei în doliu, se frământa să spună ceva, cu palmele adunate strâns între genunchi, cu capul lăsat în piept, tremurând abia perceptibil din tot trupul, netuns de la Paşte, probabil. Felicia călca şi se prefăcea că nu vede toate astea. „Ca un copil îmbătrânit şi-al nimănui stă şi ăsta”, îi trecu prin minte. Într-o străfulgerare a memoriei, îl văzu pe tatăl său la tinereţe cum îşi încleşta tot aşa degetele ca să nu se vadă că tremură. Doar că nu se purta neras, avea mama grijă să-i amintească. Se gândi cu strângere de inimă la taică-su şi la copiii ei, la Vlad şi la Ancuţa, dacă… Doamne, Doamne fereşte! nu se ştie ce ajunge fiecare în viaţă. Nu putea să nu vibreze ca mamă la necazuri, dar îşi feri privirile pline de compasiune. Doamne, fereşte! să n-aibă parte de aşa ceva!… Pe unde mai umblă şi omul ăsta?… Dar de ce să-l judece? N-are ea treabă să judece oamenii…

-Sunteţi cumva în doliu, domnu’ Copăceanu?

– Mă duc la o înmormântare, fi-r-ar…  A murit maică-mea, săraca!

-O! Condoleanţe…

Se aşternuse o linişte mizerabilă între cei doi. Felicia terminase de călcat cămaşa şi a pus-o pe spătarul unui scaun să se zvânte puţin. A făcut un nechezol mare în care a spart o fiolă de cafeină cumpărată de la farmacie. Şi-a pus şi ei într-o căniţă, iar bărbatului într-o cană mai mare şi a presărat puţină sare pentru el. O să-i facă bine. Omul a întrebat dacă ştie de unde se poate face rost de nişte chifle ca să ducă să dea de pomană după „bătrâna”. Şi dacă ştie ea cumva de rânduieli, ce rânduieli sunt la mort, că el habar n-are. D-apoi zahăr, că el nu consumă şi n-a găsit la alimentara! „Asta-i culmea! De unde zahăr? Le trebe la colivă, o mătuşă de-acolo, din sat o face da’ să duc io zahăru’… că nenorocirea a picat aşa, ca un trăsnet şi-s singur la părinţi, şi-acu… s-a dus şi bătrâna… că ea n-a ştiut ce-i ăla doctor la viaţa ei… şi-a munciiit…” Încercă apoi să glumească c-a rămas orfan, da-i mai rău la bătrâneţe să fii fiul ploii… însă vorbind, dădea impresia că el e mortul, cu mutra lui de beţiv care ştie ce este un  delirium tremens.

-Se pot cumpăra chifle, cornuri… sigur, numai că trebuie făcută o comandă cu o zi înainte! Aşa repede nu cred… Vă duceţi la magazinul de pâine. Şi zahăr… vă dau eu nişte zahăr, domnu’ Copăceanu că din întâmplare am.

Felicia i-a dat din rezerva ei de zahăr gândindu-se să fie pomană pentru morţii  ei… L-a sfătuit să ia şi nişte creveţi de la autoservirea de la Blocul lamă, vreo două cutii, îs buni de ronţăit, să-i prăjească cineva în ulei fierbinte, ca gogoşile. Altceva… poate nişte biscuiţi?

-Dă-i dracului că sunt şi la noi creveţi, că-i plin la magazinul sătesc. Or râde-n sat de mine că am dat de pomană câcaturi de-astea! Se ridicase brusc agitat, rotind cana în mână ca să soarbă ultima gură de cafea cu zaţ cu tot şi porni să-şi ceară iar scuze pentru deranj, pentru că întârzie la muncă din cauza lui, apoi ieşise  grăbit fluturând cămaşa pe care Felicia i-o pusese pe un umeraş de lemn şi înfundându-şi pacheţelul cu zahăr într-un buzunar. Şi a urcat la el.

Era impresionat de prospeţimea şi de ordinea din camera femeii. „Şi când te gândeşti că stă cu copii cu tot!”  Era atâta dezordine în camera lui, încât nu putea pune mâna pe nimic. Pe bibliotecă, peste cărţi prăfuite, zăceau de ani buni planuri pe hârtie de calc făcute sul şi legate cu o sfoară,  documente şi facturi diverse. Dosare de carton îngălbenite, pătate cu vin, cafea şi bere, puse teancuri ocupau o jumătate de masă, căci pe cealaltă jumătate erau farfurii şi pahare folosite. Pe jos, fărâmituri şi colţuri de pâine mucegăită sau uscată, fructe începute şi abandonate, putregăite. Lângă calorifer, între spătarele a  două scaune era legată o sfoară cu ceva lenjerie la uscat şi sub chiuvetă zăcea o cârpă de bucătărie cu care îşi ştersese în grabă ghetele. Chiuveta era plină cu farfurii care aşteptau degeaba să fie spălate, la fel, mai multe  pahare. O cratiţă cu mâncare arsă şi împietrită  stătea abandonată pe un colţ de aragaz. Trecea zilnic printre toate acestea fără să aibă ochi să le vadă. Pe un perete, singurul loc pe care îl îngrijea din locuinţă, două rafturi cu cărţi de geografie şi de astronomie, un glob pământesc şi un atlas geografic. Pe cotorul unei cărţi se putea citi „Les Etoiles et les Curiosites du Ciel” şi numele autorului, Camille Flammarion. Mai avea cărţi despre patagonezi şi despre triburi din Africa. Deştept şi instruit omul cândva, l-a stricat băutura. Patul, vestigiu al unei căsnicii din care s-a ales praful- căci soţia plecată din viaţa lui de ani buni i-a interzis să-şi mai vadă fetiţa, pe Miruna- patul, ironic-matrimonial trona în mijlocul odăii, făcut şi nefăcut în acelaşi timp, cu o plapumă albastră adunată grămadă, fără faţă şi îmbâcsită de mirosuri grele, moştenită de la fosta soţie. Lângă căpătâi, un taburet de scândură de brad, acoperit cu ziare şi înconjurat cu sticle de tărie golite strategic, adică păstrând diferite cantităţi din „apa vieţii”- de-o nevoie.  Avea şi un cuier tip pom. Îl ţinea într-un colţ pe post de dulap. Obişnuia să spună că de-aia nu-şi invită prietenii la el acasă, pentru că şi-ar rupe picioarele, atât de învălmăşite-s toate în odaia lui burlăcească de cămin.

Totuşi, aşa beţiv cum e, îşi face treaba în Bază, îşi amintea Felicia. A devenit  indispensabil,. Nea Cucu le povestea în timp ce Felicia verifica bonurile de consum şi le trecea într-un borderou, că numai Copăceanu ştie să repornească staţia de betoane, un hârb de pe vremea lui Pazvante-Chioru’, numai el ştie s-o facă să meargă. Aşa că inginerul Dumitriu trimite aro prin oraş, pe la cârciumi, să-l caute şi să-l aducă ori în ce stare ar fi, „pentru că ăsta ziua bea şi noaptea descarcă vagoane cu oamenii lui”. Îl recuperează şoferu’, „hai, nea Copăceanu, hai că iar s-a oprit ELBA!” Ăsta se uită, pune mâna şi rezolvă. Odată i-a zis inginerului să-l ducă repede-napoi cu maşina de unde l-a luat că el are o discuţie importantă şi nu poate să mai întârzie. Ha! Ha! Ha! Şi şefu’ i-a dat maşina să-l ducă la cârciumă, că era aşteptat!

-Da-i dat dracului, Copăceanu ăsta! mai zicea nea Cucu. Înjură şi strigă măgării prin cămin, noaptea, dimineaţa, când îl apucă nebuneala şi când se-ntoarce şi el acasă! Strigă „Sculaţi animale domestice! Voi, osândiţi la foame, sus!” Mă mir cum de nu l-o ridicat pân-acum.

„Las’ că ţi-l aranjez eu!” ameninţa  femeia de serviciu. Tamisa îşi zice „administratoră de cămin” şi Felicia  ştie că i-a făcut lui Copăceanu câteva referate direct la partid: „că-i un element deplasat…poate voia să spună  declasat…al societăţii, care nu ne face cinste… care ocupă camera  cu mizerii de-ale lui, care e un focal total de infecţii”.  Se ştia că a fost chemat individul  la judeţeană, beştelit, avertizat şi mutat disciplinar, că a promis că se va schimba, iar când a ieşit de-acolo, a mai tras o înjurătură. Aprigă femeie, Tamisa,  are ea ce are cu beţivii din cămin. Culmea e că nu cu toţi. S-ar părea că-i e frică, se auzea c-a încasat-o de la careva, aşa că iar s-a pus pe făcut referate, fapt pentru care şi-a făcut rost de „un şamblon” cu propoziţii şi expresii, ca să nu greşească şi să se facă de râs. Doamne, unde vom ajunge? se-ntreba Felicia pregătindu-şi copiii de culcare.

Sursa foto: pinterest.com