Convoi de care

O tăcere necreată, o tăcere izgonită,

Ca un suflet se întinde din iubirea răstignită,

Fulgerele unui cer, fără lună, fără stele,

Se înnoadă ca o funie peste gândurile mele

Și privesc în urma lumii ca spre un convoi de care,

Pline doar cu fânul verii, ars de gândurile tale;

Vorbe nu mai sunt pe buze, depărtarea iți ia dreptul

Să-mi șoptești taina în care, inima îmi sparge pieptul,

Căci nu ești, n-ai fost să-mi fii într-o lume ca de ceară

Unde respirația noastră flacăra de foc omoară,

Dar sub pala care-și arde prin cenușa ei trăirea,

Pietrele rămân să știe, unde am ascuns iubirea.

Sursa foto: doxologia.ro