Florica Patan 
Atunci a venit spre mine un om mascat,
îmbrăcat cu o cămașă neagră, încheiată.
Avea un cărucior ticsit de ierburi și buruieni
„de leac”. S-a oprit și s-a așezat
să fumeze o țigară.
A tras un fum, două, apoi
cu un glas din adâncuri mi-a zis:
Parcă te-aș ști de undeva ?
N-aș crede …
Nu ți-am adus eu, pe vară,
o stranie luciditate ce te făcea
să simți plutirea lină a pământului
cu tot ce sufla pe el ?
Nici vorbă, l-am asigurat.
Atunci să știi că fericirea asta n-a durat prea mult.
Da’ de unde…
Păcat, a răspuns omul.
Prea ardea soarele, așa că am intrat într-o casă
i-am împins un scaun, s-a așezat și el.
Despre alertă… am tăcut la distanță
ascultând cum ies zimții căldurii
din gândurile noaste
în răcoarea dintre ziduri
