Constanța Popescu Au mai îmbătrânit niște cuvinte,
nimicul mi se așază,
pe preșul de la ușă,
un musafir cunoscut,
nu se dă dus de frig,
și de toamna din mine…
Mai vorbim,
despre ce a fost acum un anotimp,
despre durerile de oase,
de poezia de pe masă…
S-a cam răcit,
ar trebui încălzită tandrețea
și lipit zîmbetul pe tocul ușii…
Poate mai pot deschide
niște așteptări,
mai coasem pe la tiv
melodia aceea demodată,
doar pentru că au apărut altele,
colorate strident,
ca să-ți abată gândurile și pașii.
Uneori mai privesc oglinda,
e neclară privirea,
a fost ștearsă,
doar cu tăcerea din lacrimă,
cu liniștea dinspre iarnă,
când toate,
devin ca la începutul lumii,
așteptări pentru începuturi
și să dau drumul visului,
câinele meu de pază,
care mă ține departe de somn.
