Ioan Gh. Tofan 
Zis şi făcut. Nu reuşi să afle ce explicaţii îi dăduse Gicu mamei sale, încât să nu protesteze că plecau împreună în sat. Se nimerise a fi o noapte înnourată de nu vedeai nici la doi paşi. Lampa lui Ilici încă nu îşi anunţase sosirea în sat. Se gândi cu groază la puntea îngustă pe care trebuia s-o treacă pe aşa beznă, dar Gicu îl linişti, de parcă i-ar fi citit ce avea în minte, spunându-i că nu se vor duce în partea de sat de pe celălalt mal al pârâului ci în mahalaua Cotu Negru, care nu era prea departe de biserica lor, a poporanilor din gios, acolo unde se născuse şi tatăl său, Ghiţă Corban.
Plecară după vreo oră, orbecăind pe uliţele întunecate ale satului. Gicu era călăuza, pipăind parcă noaptea de catran cu băţul noduros pe care îl avea în mâna dreaptă. În stânga ducea o traistă în care băgase un cocoşel dolofan care protestase cârâind nu prea tare când îl luase adormit de pe crengile unui prun din faţa prispei. În pomii din grădiniţa amenajată în faţa casei, împrejmuită cu un gărduleţ pitic făcut din şipci, veneau seara găinile să doarmă, căţărându-se pe scări, ţup-ţup, până pe prispă, iar de acolo, pe mici punţi făcute din scândurele, pe crăcile mai rămuroase.
-Gicule, mergi mai încet că nu te mai văd, îngână la un moment dat Ionel, cu voce gâtuită.
În noaptea care-i apăsa pe umeri numai ţârâitul greierilor îi însoţea.
-Ţâni aproapi, nepoati, dacî nu vrei sî te rătăşeşti, îi răspunse bărbatul cu voce şoptită.
-Vreau să te întreb ceva, Gicule. Nu ţi se pare ciudat că nu ne latră câinii? întrebă băiatul străduindu-se să se ţină în urma unchiului.
Începând să desluşească umbre şi forme prin beznă, tânărul ţăran mărise pasul, de parcă ciomagul acela pe care îl tot rotea înaintea lui i-ar fi ţinut loc de lanternă.
-Cum sî mă latri dacî îmi ştiu mirosu’? O datî am umblat io cranga pi-aşi?
-Aşa o fi, dar pe mine nu mă cunosc.
-He-he! Am vorghit io mai divremi cu ei, nu-ţi faşi griji. Sara bunî, moş Vasâli! adăugă cu vocea ridicată, trecând pe lângă un gard nu prea înalt, în vârful căruia licărea o luminiţă roşie care se tot plimba în curbe mici, strălucind uneori mai tare atunci când fumătorul, rezemat în coate de ostreţele împletite din nuiele, ducea ţigara la gură.
-Bunî sî hie, Jicule, dacî o spui din tătî inima! Pi şini ai luat după coada ta, cî nu prea văd ghini pi întuneşimea asta? Aş puni rămăşag cî-i băietu’ Mitriţei. Undi v-aţi pornit voi aşa, în puterea nopţii, teleleu tănasî, prin sat? Oari, după mândri?
– Da di undi, neni?! Om colinda şî noi pi la casili oamenilor, îi răspunse Gicu iritat, fără să se oprească.
-Nu-i cam divremi pentru urat? Ar mai hi şeva timp până la iarnî, îi ajunse din urmă vocea batjocoritoare a omului de pe gard.
-Mai ghini mai divremi, dicât prea târzâu, răspunse cu ţâfnă Gicu.
Adăugă şoptit:
-Al naibii hodorog! Mâni o să ni afli tot satul undi am fost.
-Păi, de unde să ştie dacă nu i-ai spus? se miră adolescentul, întrebându-se totodată cum de-l recunoscuse şi pe el, că doar tăcuse mâlc.
-Şinşi case mai încolo, pi stânga, stă Sevastiţa. Ştie cî la vădanî merjim, nu-i prima oarî când mă dibuieşti. Trebuia s-o hi luat io pi alt drum. Am uitat cî dracu’ ista di moş n-ari somn. Mai dă-l prin mă-sa, cî nu-i bai.
La primul colţ al următoarei ulicioare se opriră. Ochii băiatului desluşi două mogâldeţe care-i aşteptau, sprijinind poarta mare care tăia colţul celor două uliţi.
-Sara bunî, flăcăi! le salută unchiul băiatului.
-Ghini-ai venit, Jicule! Şe-ai băgat în traista aia? întrebă umbra mai înaltă.
-Un cucoş, răspunse Gicu.
-Nu-i prea mult? O s-o învăţăm cu nărav.
-Nu, cî-l iau şî pi nepot cu mini. V-am zâs di ieri cî-l aduc.
-Eu nu merg nicăieri, protestă băiatul.
-Da şi, îi după tini? Lasî cî videm noi. Tu şi-ai adus, Mărine?
-Ia, nişti mălai şî o steclî di rachiu.
-Dar tu, bă, a lu’ Bobeica? întrebă Gicu, uitându-se spre cealaltă umbră.
-În sara asta ne-o adus mocanu’ caşu’ di la oili pi cari li avem dati la stânî. Pânî sî baji di samî tata, am tăiet un sfert dintr-o roatî şi pa-işi ţî-i drumu’, he-he-he! Am umflat şî o bastârcî di vin, dădu raportul cea de-a doua mogâldeaţă.
-Bă, voi o s-o chercheliţi înainti di a-şi faşi treaba. Ştiţi şi mă gândeam? Mai ghini oi merji io întâi, cu nepotu’. Nu di alta, dar ghietu’ băiet, n-o mai văzut pân’ acu negru în faţa ochilor. Ar merita sî facî safteaua!
-Te-ai gândit rău! Aişi îi ca la moarî, Jicule, şini vini primul, ăla maşinî, protestă Marin.
Gicu oftă adânc.
-Ioneli, dragî, o sî avem di aştepat. Cadi omu’ din copac şî tot sî mai odihneşti o ţârî, darmiti noi. Hai, dă-ti mai aproapi. Sunt trii buturuji în faţa porţii. Aşazî-ti pi cari vrei, cî nu-i cu platî ca la filmul di la cămin, când vini caravana. Ghini, Mărini, am prişeput. Tunde-o atunşi mai răpidi, sî nu ni prindî dimineaţa pi-aişi!
Se aşezară tacticos pe cioturile din lemne, împreună cu flăcăul celălalt căruia Gicu i se adresase cu bă, a lu’Bobeica, de parcă i-ar fi uitat prenumele.
Cum o fi arătând oare? se întrebă Ionel, încercând să-şi creioneze în minte portretul acelei femei necunoscute, dar uitându-se neliniştit la noaptea de smoală din jur, gata s-o ia la fugă. Când tinerelul, al cărui pronume nu avea să-l afle vreodată, îşi aprinse ţigara, o mărăşească sau naţională, că doar nu avea să fumeze Select sau Doina, îl văzu cum stătea cuminte cu desaga pusă la picioare, unde avea brânza şterpelită şi vinul, părând a fi cam mititel de statură după capul rotund ca o bilă, ca de copil, pe care avea pusă pe ceafă o pălărioară cu boruri mici, ca de vânător. Era evident că o ţinea aşa, ca să vadă lumea că are ce pune pe scăfârlie, el urmărind de fapt să atragă atenţia asupra părului des şi creţ de care era foarte mândru.
Se mai gândi că văduva trebuia să fie necăjită tare de se culca aşa, cu orice flăcău din sat care nu s-a însurat încă, ba şi cu un băieţandru de la oraş, dar pesemne o fi avut şi ceva probleme pe undeva, după cum le povestea uneori Teu în Piaţa Veche din Galaţi, că au unele femei, adică le place să şi-o pună cât mai des şi cu cât mai mulţi, asta dacă nu cumva erau niţel deranjate la cap şi nu realizau ceea ce făceau. Despre astfel de femei îşi aminti cum li se mai spunea, în timp ce se uita speriat şi dezorientat, printre scândurile porţii, în curtea văduvei, că… nu-i aşa, doar a ei era poarta aceea care tăia colţul celor două uliţe, curte în care însă nu zări nimic, nici măcar un licăr de lampă. Cică ar fi rele de muscă, ce-o mai însemnând şi asta? Ştia că lovite de streche erau la ţară vitele, care se apărau de muştele acelea mari şi grase, cum naiba le spune, că doar învăţase la zoologie? Când se aşezau muscoii ăia pe ele, tăunii adică – uite, că şi-a amintit – sărmanele dobitoace se plezneau înnebunite cu cozile lor lungi, băteau ţărâna cu copitele şi-şi scuturau pielea continuu, dar tot degeaba. Cum adică? Femeile ca Sevastiţa se cheamă că sunt apucate de streche, la fel ca animalele pişcate de tăuni? Asta nu pricepea. Parcă şi vedea femeia întinsă zbătându-se ca o apucată, dând din picioare şi scuturându-se de bărbatul aflat deasupra şi aruncându-l cât acolo. Imaginea asta îi plăcu aşa de tare că simţi că nu îi mai este teamă. Se uită înveselit în jur de parcă ar fi putut cineva să-l vadă rânjind. Aşa trecu timpul, gândindu-se la ce avea să se întâmple, dar înregistrând şi puţinul care-l vedea în jur, până ce flăcăii ăia doi îşi făcură treaba, iar lor le veni rândul.
-Aşteptî-mă o ţârî! Sî-i vorghesc di tini mai întâi, îi şopti Gicu predându-i ciomagul.
Înşfăcă traista şi dispăru după poarta lungă, făcută din scânduri de brad dispuse pe orizontală, cu goluri între ele, dar întărită pe margini şi în diagonală cu leaţuri de lemn mai tare, pe care o crăcănă într-o parte, poartă pe care cu ani în urmă, când nu exista gospodăria agricolă colectivă, bărbatul femeii, care mai trăia încă, o deschidea larg ca să poată încăpea carul cu boi.
Nu apucă să-şi facă probleme dacă se va descurca sau nu, că Gicu apăru strecurându-se pe după poarta întredeschisă, cu traista în mâini. De supărat ce era n-o mai împinse la loc. Băiatul se uita perplex la el, neştiind ce să creadă.
-Hai să merjim, zise el hotărât, strângând din fălci.
-Ce s-a întâmplat? întrebă băiatul.
-Unde-i şiomagul? L-ai lăsat răzămat di gard, ha? Fuji răpidi şi adu-l! se răsti Gicu, în loc să-i răspundă la întrebare.
-Era beatî turtî, nepoati! Hai, nu ti mai zgâi aşa la mini, ia cucoşu’ di-aişi! Du-l la Gălaţi, cî tot avea di gând mama sî-ţi dea unul, îi explică cătrănit unchiul, întinzându-i traista, după ce băiatul se întoarse cu băţul noduros.
-De ce nu i l-ai lăsat ei, poate avea nevoie?
-Nu-i mai purta tu di grijî. I sî aduc di tăti, mai în fiecari sarî. Cum sî i-l las, măi Ioneli, dacă n-am măşinat?
-Ce n-am făcut?
-N-am măşinat, şe-i greu de prişeut? N-o zâs Mărin cî la vădanî sî respectî rându’ ca la moarî? El şî cu a lu’ Bobeica au fost şi-au măşinat, şi-o fi măşinat împreunî cu ea, cî numai’ ei ştiu. Dacî au măşinat, au dat şi uiumu’[1]. Corect, nu? Noi dacă n-am măşinat, di şi sî-l dăm? Di proşti?
Băiatul înţelese. Deodată se aplecă peste traista care i-o dăduse Gicu şi băgă mâna în ea până la fund. Pipăi picioarele şi ghearele păsării. Erau pline de puf şi pene.
-Ştii ceva, Gicule? Cocoşii ăştia nadoleni nu prea au trecere, după cât am văzut!
-Şi vrei sî spui cu aşa vorbe?
Îi povesti de celălalt pintenat pe care frăţiorul mijlociu îl dăduse la G.A.S. Balinteşti.
Bărbatului i se destinse faţa.
-Mari nătărău! Măcar noi am rămas cu cucoşu’, he-he-he!
-Dar n-am măcinat nimic, Gicule, ha-ha, îi ţinu isonul nepotul.
– Zâşi că l-o dat pi dijiaba? Mari nărod! Abia aştept şî dau ochii cu el.
Continuară să sporovăiască veseli, în drum spre casa Catrinei. De parcă nu l-ar mai fi cunoscut pe vecinul lor, sau poate stârniţi de vocile care nu mai şuşoteau, câinii satului se porniră să-i latre înverşunaţi.
-Ultimul fragment din capitolul VI al romanului Pe malul de lut al fluviului-
[1] Făină sau cereale reţinute la moară ca plată pentru măcinat.
Foto: Andi Spot
