Cocoşii nadoleni (II)

Înaintea lui se înălţa ultimul deal, cel al lui Filimon, după cum era cunoscut de localnici. De pe culmea acestuia putea fi admirată comuna Jorăşti, aşezată pe cei doi versanţi care coborau spre malurile pârâului Covurlui, care şerpuia prin mijlocul satului. Ionel se hotărî ca, înainte de a urca, să-şi astâmpere setea care-l chinuia de când înghise bucata de pâine rămasă după ce hrănise câinele acela costeliv cu picioarele scurte. Ştia că pe la începutul spinării domoale a celui de-al treilea deal, în dreapta drumului prăfos, se afla, pe o suprafaţă restrânsă, un loc mlăştinos în care creştea răzleţ papura. O pânză freatică răzbătuse acolo, aproape de suprafaţă. Nu se ştie cine înconjurase micul ochi de apă cu bucăţi mari de pietre. Apa limpede se vedea cam la jumătate de metru, mai jos de buza ghizdului improvizat. O cutie de conservă din tablă, sau o cană de aluminiu, găseai aici tot timpul. Apa, bună de băut, era foarte căutată de drumeţii însetaţi. Fu surprins când, ajuns acolo, dădu peste un ţăran care tocmai se apleca să scoată apă. Aşa cum stătea cu spatele, cu picioarele goale şi pantalonii suflecaţi până aproape de genunchi, era greu să apreciezi dacă omul era tânăr sau bătrân. Auzind foşnet în spatele său, bărbatul se întoarse scurt, fiind cât pe ce să alunece. Înjură crunt:

-Tu-i candila şî dumnezăii mamii ei di treabî, dacî asta-i treabî! Nu puteau sî facî o fântânî adevăratî? Ca mâni o să cadî vreun hututui¹ în borta asta şî s-o ‘neca.

-Nu pare să fie aşa de adâncă! comentă Ionel, bucuros de întâlnire.

Era un bărbat spătos, dar zvelt, de vreo treizeci de ani, cu trăsături frumoase, pe care îmbrăcămintea părea să-l incomodeze. Hainele, care nu erau chiar acelea pe care le îmbrăca în fiecare dimineaţă, când pleca la câmp, subliniau parcă mişcările lui stângace. Pantalonii negri, suflecaţi, erau prăfuiţi, iar cămaşa albă, deasemenea suflecată până deasupra coatelor, era curată, dar necălcată. De sub şapca decolorată de soare, aşezată pe-o ureche, atârna un ciuf de păr unsuros şi creţ, aproape negru. Băiatul îl recunoscu imediat pe unchiul lui, Culiţă Mândru, care se măritase în Zârneşti (un sat care aparţinea de comună), după cum bârfeau nu numai sătenii, dar şi neamurile apropiate, ca fraţii, soră-sa de la Galaţi (mama lui Ionel) şi văduva Catrina, mama acestora.

-Ai măsurat-o tu, flăcăneaţî? întrebă bărbatul cu ţâfnă, nerecunoscându-l.

Apoi, făcând ochii mari:

-Măi, nepoati, batî-ti Dumnezău sî ti batî, tu erai? Sî-mi fi spus şineva cî ti-oi întâlni pi coclaurili aistea, nu l-aş fi crezut neam. Şi vânt te-o fi mânat încoaşi? Viaţa noastrî năcăjâtî?

Uitându-se lung în spatele băiatului, căutând să vadă printre tulpinele înalte de trestie, adăugă:

-Lu’ mă-ta nu i-o fi seti, di ai lăsat-o-n drum?

-Sunt singur, nene Culiţă. Mama abia şi-a găsit serviciu şi, îţi dai seama, nu putea să lipsească de la muncă.

-Dar nea Ghiţî, tac-tu? Di şi n-o venit el, cî doar acu’, di când o ieşît la pensie di boalî, tândăleşti acasî ca un bimbaşî²?

-Da, bre, dar l-au trimis la sanatoriu după ce l-au operat ultima oară. Are patru operaţii acum la plămâni.

Unchiul bău cu poftă apa din cana de aluminiu. Oftă apoi, zicând:

-Patru, zâşi? Măi, măi, măi! Iar l-o tăiet, ghietu’ di el!

Se uită încurcat la cana goală din mână, adăugând:

-Sî-ţi scot şî ţâi apî?

-Lasă că nu sunt ciung, se alarmă băiatul.

Se obişnuise să nu mai bea după nimeni, de când taică-său se îmbolnăvise de plămâni.

-Atunşi am sî mai beau io una, dacî nu ti superi. Îi reşi ca gheaţa!

Se aplecă peste groapă, ţinând strâns cana de aluminiu, legată cu o sârmă care intra în pământ. În clipa aceea şapca îi căzu în apă.

-Tu-ţi vangheaua şî cristelniţa mă-tii di şapcî şi cu şini te-o mai fi făcut!

Buni creştini erau unchii lui Ionel, mergeau în fiecare duminică la biserică, dar când înjurau nu prea uitau să pomenească de cele sfinte.

-Stai că ţi-o scot eu, nu te mai apleca, unchiule. Vrei să faci baie? Măcar ştii să înoţi? se repezi înveselit Ionel să-l ajute.

-Ştiu pi naiba’ sî mă ia! Undi sî hi învăţat? În pârâul nostru, undi apa ajunji pân’ la jenunchiu’ broaştei? Doar când plouî, sî mau umflî şî el oleacî. Însî, mai anţărţ³, la Jorăşti, când trii zâli o turnat din şer cu găleata, într-o noapti, o vinit apa puhoi în alghie, di o rupt puntea şea nouă din capu’ satului. I-o ajiuns atunşi apa-n ogradî, pân’ la prispî, lu’ bâdia Costachi. Ai grijî, ti rog, nepoati, sî nu aluneşi! Nu vreau sî ti plătesc di bun.

-Ţine-mă un pic de mână, îi ceru băiatul, ca să-l liniştească.

După ce-i scoase şapca unchiului, clăti de mai multe ori cana slinoasă şi aruncă apa pe pământ. Abia când o umplu pentru a treia oară, bău ţinând toarta numai cu două degete.

-Apăi nu dijiaba ti faşi bunicî-ta jâdan. Bei ca o domnişoaricî şi ti strâmbi di parcî ar fi oţăt şî nu apî numa’ bunî di băut, comentă amuzat Culiţă, care-l spionase cu coada ochilor în timp ce-şi scutura şapca de apă.

Băiatul se făstâci, neştiind ce să răspundă. Văzu mai încolo un coş împletit din papură, de unde se iţea o creastă roşie.

-Unde te duci cu găina asta?

-Îi cucoşăl nadolean toatî zâua, nu vezi? Iaca la Balinteşti îs pornit. Poati mă angajazî şeva pi-acolo, la G.A.S. Paznic sau şi-o fi, cî nu mi-s năzuros din hiri.

-Păi, nu lucrezi la gospodăria colectivă, sau nu te-ai înscris?

-Ba m-am înscris, cî n-am avut loc di întors. Şi, o fost după vruti intrarea asta în gospodărie? Da’, vezi tu, m-am însurat cu o muieri tari bolnăvişioasî. Mânâncî la bulini, ca pi sămânţî, câtî-i zâulica di mari. Şi sî mai zâc di Rodica, mânca-o-ar tata, cî ari trii anişori di-acu’? Di câti ori mă duc la magăzân, după gaz sau chibrite, vrea sî-i aduc bomboneli. Cu şi sî li cumpăr, măi nepoati, dacî bani nu sunt? Apoi, mai vreau sî duhănesc şî io câte-o ţâgarî. Pot io, oari, sî-mi iau mahorcî, iar ei sî nu-i cumpăr şeva dulşi? Tu crezi cî pot avia răbdari pânî-n toamnă, când s-or îndura ăştia sî-mi dea şeva sau nu? Undi mai pui cî-i am acasî şî pi socri. Nu c-ar sta toate zâua pi cuptor şî nu m-ar ajuta, ar fi păcat di la Dumnezău sî zâc asta, dar am vinit în casa lor şî nu pot sî-mi dau şinstia pi ruşâni. Mai găsâm şi sî băgăm în oalî, dar cu şi sî ni cumpărăm şeli di trebuinţî într-o gospodărie? Cu purişi poati, cî d-ăştia ari cânili nostru distui. Nu mai zâc di ţoali, cî nu mai putem merji rupţi în cur ca pi vremea moşilor noştri. S-or mai duşi socrii la colectivî, cât mai mai sunt în puteri, dar într-o zî tot o să cadî. Şi-oi faşi atunşi, dragî Ioneli, poţi sî-mi zâşi tu mie? Dar dupî şi-or da ortu’ popii, cu şi-i îngrop? Dar pomenili? Grija mea-i acu’ sî fac rost di parali.

-De ce zici de cocoşul ăsta că-i nadolean? Ce înseamnă asta? întrebă nepotul, care încetase să mai fie atent la vorbele unchiului său şi se se aplecase asupra păsării negre din coş, mângâind-o pe creastă.

-Păi, dacî-i încălţat, cum ai vrea sî-i spun?

Ionel se uită mai atent la picioarele şi ghearele cocoşului, pline de pene şi puf. Dădu din cap a pricepere, repezindu-se să-i dea replica:

-Cocoşul e încălţat, dar matale eşti desculţ. Cum te gândeşti să te prezinţi aşa la G.A.S.?

-Aişea n-ai nimerit-o. Şiorapii şî pantohii îi am în coş, lângî cucoş. Şi credeai, cî am sî-mi toşesc pinjeleli pi atâta drum? Îi încalţ cum ajung acolu, n-ai tu grijî. Ia scoati-i un piculeţ.

Îî găsi înfăşuraţi într-un ziar, la fundul coşului, împreună cu ciorapii.

-Ei, nu-i aşa cî-s lux? Ţîţî, mâţî, muc şi sfârc! Îi am di la nuntî, chieli curatî, nu muşama. Dacî i-am încălţat di vreo trii ori, şel mult, se împăună Culiţă Mândru.

Băiatul se uită dintr-o parte la pantofii de culoare cam incertă. Picioarele butucănoase, cu bătături, ale unchiului său, îi lăbărţaseră lateral, dar şi îndoindu-i la călcâie şi bombeuri. Arătau ca nişte şalupe în miniatură, numai bune de lăsat la apă.

-Poate era bine să-i dai puţin cu cremă înainte de a-i împacheta, îşi dădu cu părerea băiatul.

-Şî mă fac io cremî dacî n-am? Ioana mi i-o băgat în coş. Las’ cî-i stuchesc di câtiva ori şî-i şterg cu şiorapii, di-i fac lunî. Ai sî-ţi poţi răsuşi mustaţa, pi cari n-o ai, în lustru’ lor.

-Dacă zici matale, nu te contrazic. Cu cocoşul ce faci?

-O sî li-l dau lor, la cadri, chiar dacă nu mă angajeazî pi loc. Îi ghini, pi un’ ti duşi, sî laşi loc di bună zâua. Hai sî ieşim la drum, dacî tot ne-am potolit setia.

Păşiră împreună pe pămânul mustind de apă, dând tulpinele de papură din calea lor.

Pe drumul de ţară, pe care se vedeau clar urmele adânci lăsate de care şi căruţe, se opriră ca să-şi ia rămas bun.

-Rămâi mult la bunicî-ta? întrebă Culiţă, strângînd mâna nepotului în palma lui mare şi bătătorită.

-Mama mi-a zis să stau o lună, dar nu cred că rezist mai mult de o săptămână.

-Păi nu prea ai şi faşi. Toatî suflarea-i la colectivî, dornicî sî facî cît mai multi zâli di muncî. Nişi bunicî-ta nu mai stă acasî, ca ‘nainti, când nu ni luasârî ăştia pământu’. Cât mai stai la Jorăşti, răpedi-ti într-o zî pân’ la Zârneşti, sî vezi şi mândreţî di copchilî ari nen-tu Culiţî. Di plăşeri vii prin marjinia pădurii sau prin lunca pârăului. Ne-am înţăles? Din mahalaua Puţănilor ai şel mult trii kilometri pânî-n Zârneşti.

-Da, nene, am să vin, răspunse nepotul nerăbdător, încercând să-şi tragă mâna lui de orăşean din palma grea a unchiului, gândindu-se totodată că va trebui neaparat, de unde avea, de unde n-avea, să cumpere de vreo doi-trei lei bomboane, de la cooperativă⁴, pentru verişorii lui.

Culiţă continuă însă să-i strângă mâna de parcă ar fi vrut să-i mai spună ceva şi nu ştia cum să înceapă. Apoi pleoapele unchiului îi căzură brusc peste ochi, ca nişte storuri. Uitătura, căzută şi ea, părea să caute ceva în pulberea drumului. În realitate era întoarsă spre înăuntru, dar asta băiatul nu avea cum să vadă.

-Sî iei ghini aminti, Ioneli, la şi am sî-ţi spui di îndatî, vorbi Culiţă, ridicându-şi pleoapele şi străpungându-l cu privirea până-n rărunchi.

Tresări, încercând iarăşi să-şi retragă mâna din strânsoare. Unchiul îi înţelese deruta şi-i dădu drumul la mână.

-Stai, nu pleca! Am prişeput di la mamî-ta, când am fost pi la Gălaţi, cî ai cam terminat-o cu lişeul. Te-o dat afarî, ca pi-o măsa stricatî, cî nu prea mai dădeai pi-acolu. Di anu’ trecut, dacî am înţăles ghini, ti-ai apucat di altî şcoalî, di profesionalî, dacî zâc drept. Aşa-i?

Băiatul dădu din cap.

-Şî io car ti credeam băiet diştept…Trag nădejdi cî n-ai sî leji şî şcoala asta di gard.

Era rândul lui Ionel să se uite spre praful drumului de ţară. Se apucă să-l scormonească când cu un picior, când cu altul.

Culiţă îi apucă iar mâna şi i-o strânse. Continuă să-i vorbească:

-Nu-ţi treşi ţâi prin glagorie⁵, şi supărari mari li-ai făcut alor tăi. Sî prăpădeasc cu zâli dacî li mai faşi vreun poşinog. Ştii tu, oari, cât di mult s-au iubit, atunşi când s-au luat? Tu eşti rodul unirii lor prin căsnişie, iar alt copchil nu mai au. Pi sor-ta, Larisa, au pierdut-o di mititicî, ştii ghini. Tu li eşti acu’ tot şi au mai scump pi lumia asta, după cum li eşti şî nădejdea, aşa sî ştii. Săracu’ nea Ghiţî, crezi cî ghini i-o hi, numai prin sanatorii şi spitali? Dar mă-ta, care-i mai mult sângurî?

Culiţă se opri din vorbit, oftând adânc. Continuă însă:

-Ţ-au zâs vreodatî cum s-au luat?

Adolescentul dădu din umeri, deşi îi mai ajunseră pe la urechi ceva vorbe despre povestea lor.