Veronica Balaj 
In memoriam, Doni
Mai vii, mai treci pe la Hunters Club,
cum între noi îl numeam?
vulturul alb, o fi îmbătrânit și el,
așteptând să-i dai un nou răvaș
să mi-l aducă la fereastra din stânga
unde plana acrobatic pe gheață,
aeroplan dirijat de un duh era
n-am înțeles niciodată
cum de l-ai ademenit să coboare
și cuminte să-ți stea pe umăr,
alteori, la picioare
{aducea în priviri, repezi alunecând,
umbrele unor singuratice stânci},
ți-ar fi plăcut să te lași zborului
cu el spre vârfuri sihastre,
cel dintâi ai fi gustat
lumina soarelui sau noaptea;
izvodirea neașteptatelor primejdii,
nu-l înspăimânta,
purta sub aripi,
corăbii celeste
la Hunters Club, părea să-i placă,
întotdeauna era un ritual
spre neliniștea micilor zburătoare
părtașe la spectacolul
de întâmpinare a venirii tale…
În ceasuri târzii, când fantomatic,
se auzea chiotul vânătorilor de-odinioară
sau glasurile hăitașilor
ademenind jivine
în bătaia puștii,
construiam un ceasornic din gheață,
să oprim pentru noi
ora aceasta de viață, ziceam…
Să nu regreți,
acum, fierbințeala timpului,
în trecere,
l-a prefăcut în fântână,
fărâmă cu fărâmă,
măcar pașii noștri, măsurați
peste albul zăpezii de la Hunters Club
își reiau forma
oriunde-i un petec de ninsoare
inima îmi bate mai tare,
până în inima umbrei tale
{perfectă capcană pentru iluzionare},
dintr-un alb ireal,
în partea de singurătate a pădurii,
în partea de singurătate a zăpezilor
și-n singurătatea viitoare,
te-aș vrea venind din nou,
tu, cel învins de ornice
și de plecare.
13 februarie 2020, Ottawa
